20 iul.
„Ode to Evening” de William Collins
| If aught of oaten stop, or past’ral song, May hope, chaste Eve, to soothe thy modest ear, Like thy own solemn springs, Thy springs and dying gales, O nymph reserved, while now the bright-haired sun Sits in yon western tent, whose cloudy skirts, With brede ethereal wove, O’erhang his wavy bed; Now air is hushed, save where the weak-ey’d bat With short shrill shriek flits by on leathern wing, Or where the beetle winds His small but sullen horn As oft he rises ‘midst the twilight path Against the pilgrim, borne in heedless hum: Now teach me, maid composed, To breathe some softened strain, Whose numbers stealing through thy dark’ning vale May not unseemly with its stillness suit, As musing slow, I hail Thy genial loved return. For when thy folding star arising shows His paly circlet, at his warning lamp The fragrant Hours, and elves Who slept in flowers the day, And many a nymph who wreathes her brows with sedge And sheds the fresh’ning dew, and lovelier still, The pensive pleasures sweet Prepare thy shad’wy car. Then lead, calm votress, where some sheety lake Cheers the lone heath, or some time-hallowed pile Or upland fallows grey Reflect its last cool gleam. But when chill blust’ring winds, or driving rain, Forbid my willing feet, be mine the hut That from the mountain’s side Views wilds, and swelling floods, And hamlets brown, and dim-discovered spires, And hears their simple bell, and marks o’er all Thy dewy fingers draw The gradual dusky veil. |
Dacă vreun viers de trișcă ori de-oier, Ţi-ar alinta auzul, Evă castă, Ca mândrele-ţi izvoare, Zefiri şi primăveri… Acum, o, Nimfă, când bălaiul soare Stă-n cortul cel de-amurg, cu nori pe poale, Ţesuţi din tort ceresc Peste-aşternut de unde; Văzduhu-i mut; doar lilieci miopi Pe-aripi de piele zbor, ţipând strident Şi-un cărăbuş tot suflă Ursuz în cornul crân, Zburând la scăpătat, pe cărărui Spre peregrini, zănatic zumzăind; Mă-nvaţă-acum, fecioară, Să-ngân un cântec blând, Al cărui stih plutind prin pâcla văii Să nu se-mbie strâmb cu pacea ei, Când, visător, slăvesc Întoarcerea-ţi duioasă! Căci steaua ta, nălţată, când şi-arată Inelul pal pe lampa ce vesteşte Ceas de balsam, iar elfii Câţi ziua dorm prin crâng, Şi multe nimfe cu cununi de stuf Împrăştie-mprospătătoare rouă, Iar dulci visări gătesc Umbroasa ta caleaşcă – Atunci ne du spre lacul neted care Plai gol şi vechi columne-nviorează, Sau munţi pustii răsfrânge În recele lui licăr. Iar când abraşul crivăţ, şfichiul ploii Mă-mpiedică să merg, coliba dă-mi-o Ce din pripor priveşte Spre-avanele puhoaie, Spre sate mici, spre turle-abia zărite – Şi clopotul le-ascultă şi peste tot ia seama Cum tu cu mâini de rouă Ţeşi molcomul amurg… |
| While Spring shall pour his showers, as oft he wont, And bathe thy breathing tresses, meekest Eve; While Summer loves to sport Beneath thy ling’ring light; While sallow Autumn fills thy lap with leaves; Or Winter, yelling through the troublous air, Affrights thy shrinking train And rudely rends thy robes; So long, sure-found beneath the sylvan shed, Shall Fancy, Friendship, Science, rose-lipp’d Health, Thy gentlest influence own, And hymn thy fav’rite name! |
Cât timp vor fi iuţi ploi de Primăvară, Să-ţi spele ţie pleata, blândă Evă, Iar Vara va să zburde Sub zarea ta târzie, Şi-n frunze o să scalde smeada Toamnă, Şi cât urlând prin vajnic vifor, Iarna Îţi va goni alaiul Şi straiele-ţi va smulge – Tot atât timp, sclavi gingăşiei tale, Ştiinţa, Pacea, Visul şi Blândeţea Îţi vor purta pecetea Şi numele-ţi iubi-vor! |
| William Collins | traducere de Tudor Dorin |