16 dec.
„Frunze” de Mircea Ivănescu
| aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului, să aştept să se facă noapte la capătul străzii singurătatea mea de acuma mai are ceva la fel cu cea din copilărie, când nu ştiam că trece pentru totdeauna vremea? nu se poate răscumpăra cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne adevărat nici un gest, chiar aşezat pe stradă cu capul în mâini? şi lumina, care se spulberă pe obiecte, şi obiectele se fac frunze, şi se fac frunze. |
I would like to sit on the edge of the sidewalk and wait for night to fall at the end of the street. The loneliness I now feel resembles still the loneliness of my childhood, when I did not know that time is lost forever. Is there nothing that can redeem that time? Is there not a single gesture that remains true, even as I sit in the street, my head buried in my hands? The light crumbles on objects, the objects turn into leaves, they turn into leaves. |