Sweet Auburn, loveliest village of the plain,
Where health and plenty cheared the labouring swain,
Where smiling spring its earliest visit paid,
And parting summer’s lingering blooms delayed,
Dear lovely bowers of innocence and ease,
Seats of my youth, when every sport could please,
How often have I loitered o’er thy green,
Where humble happiness endeared each scene!
How often have I paused on every charm,
The sheltered cot, the cultivated farm,
The never-failing brook, the busy mill,
The decent church that topt the neighbouring hill,
The hawthorn bush, with seats beneath the shade,
For talking age and whispering lovers made!
How often have I blest the coming day,
When toil remitting lent its turn to play,
And all the village train, from labour free,
Led up their sports beneath the spreading tree,
While many a pastime circled in the shade,
The young contending as the old surveyed;
And many a gambol frolicked o’er the ground,
And slights of art and feats of strength went round;
And still as each repeated pleasure tired,
Succeeding sports the mirthful band inspired;
The dancing pair that simply sought renown
By holding out to tire each other down;
The swain mistrustless of his smutted face,
While secret laughter tittered round the place;
The bashful virgin’s side-long looks of love,
The matron’s glance that would those looks reprove!
These were thy charms, sweet village; sports like these,
With sweet succession, taught even toil to please;
These round thy bowers their chearful influence shed,
These were thy charms—But all these charms are fled.
Sweet smiling village, loveliest of the lawn,
Thy sports are fled, and all thy charms withdrawn;
Amidst thy bowers the tyrant’s hand is seen,
And desolation saddens all thy green:
One only master grasps the whole domain,
And half a tillage stints thy smiling plain;
No more thy glassy brook reflects the day,
But, choaked with sedges, works its weedy way;
Along thy glades, a solitary guest,
The hollow-sounding bittern guards its nest;
Amidst thy desert walks the lapwing flies,
And tires their echoes with unvaried cries.
Sunk are thy bowers, in shapeless ruin all,
And the long grass o’ertops the mouldering wall;
And, trembling, shrinking from the spoiler’s hand,
Far, far away, thy children leave the land.
Ill fares the land, to hastening ills a prey,
Where wealth accumulates, and men decay:
Princes and lords may flourish, or may fade;
A breath can make them, as a breath has made;
But a bold peasantry, their country’s pride,
When once destroyed, can never be supplied.
A time there was, ere England’s griefs began,
When every rood of ground maintained its man;
For him light labour spread her wholesome store,
Just gave what life required, but gave no more:
His best companions, innocence and health;
And his best riches, ignorance of wealth.
But times are altered; trade’s unfeeling train
Usurp the land and dispossess the swain;
Along the lawn, where scattered hamlets rose,
Unwieldy wealth and cumbrous pomp repose;
And every want to oppulence allied,
And every pang that folly pays to pride.
Those gentle hours that plenty bade to bloom,
Those calm desires that asked but little room,
Those healthful sports that graced the peaceful scene,
Lived in each look, and brightened all the green;
These, far departing seek a kinder shore,
And rural mirth and manners are no more.
Sweet Auburn! parent of the blissful hour,
Thy glades forlorn confess the tyrant’s power.
Here as I take my solitary rounds,
Amidst thy tangling walks, and ruined grounds,
And, many a year elapsed, return to view
Where once the cottage stood, the hawthorn grew,
Remembrance wakes with all her busy train,
Swells at my breast, and turns the past to pain. |
Tu, Auburn drag! Sat mândru de câmpie
Cu vajnici oameni, spor şi hărnicie.
La tine primăvara-ntâi sosea
Şi tot la tine vara zăbovea.
Voi colţuri de odihnă şi visare,
De joc, de tinereţe trecătoare.
O, cât am colindat pe plaiu-ţi verde,
Şi tihna cât ştia să mă dezmierde!
A tale haruri cât m-au desfătat:
Hambarul plin, ogorul semănat,
Şi moara harnică pe-al gârlei mal,
Biserica bătrână-n vârf de deal,
Popasuri sub umbrarul de gherghine
Cu şoapte dulci sau sfaturi să aline.
Venea şi ziua mult blagoslovită
Cu-al său răgaz, când munca-i isprăvită,
Când mic cu mare,-ntregul sat,
Se aduna sub pomul cel rotat,
Cei vârstnici urmărind cum se avântă
Cei tineri, la întrecere şi trântă.
Se încingeau la joc şi dibăcie
Şi toţi se străduiau dintâi să fie.
De trânta ajungea plictisitoare
Taraful se pornea cu înfocare.
Perechile săltau în pas vioi,
Pân-ostenind, în joc erau doar doi.
Câte-un flăcău mai smead şi ruşinos,
Isca mult haz şi chiot pe din dos,
Codane aruncau sfios ocheade,
Neveste şuşoteau că nu se cade.
Asemeni bucurii te-nconjurară
Căci munca nu era nicicât povară.
Sat mândru! Desfătare de nespus!
Asemeni bucurii acum s-au dus.
Cândva mândria-ntregului ţinut,
Azi – râsul, veselia, s-au trecut.
Aici se simte mâna de tiran
Şi întristarea creşte an de an.
Un singur domn le stăpâneşte toate,
Iar plugul trage brazda jumătate.
Pârâul fără unde viorii
Se scurge-alene printre bălării,
Iar prin vâlcele-un oaspe solitar –
Posacul, tânguiosul călifar.
Ici-colo, prin hăţişuri se mai zbat
Nagâţi, ţipând târziu şi speriat.
Umbrarele încet s-au năruit,
Iar ierburi suite-un zid părăginit,
Şi tremurând de-a despotului groază,
Pe rând, copiii tăi se-nstrăinează,
Metehnelor căzându-le în mreajă,
Momiţi de bani – amăgitoare vrajă!
O vorbă doar, cocioaba în palat
O poate preschimba. S-a întâmplat.
Dar mândra ţărănime de-a pierit,
Rămâne veşnic de nenlocuit.
Cândva destinul nu era hapsân
Şi fiecare hat şi-avea stăpân.
Cinstita muncă răsplătea pe-oricare.
Lipsiţi erau de gânduri râvnitoare.
Prietenă era doar cuviinţa,
S-adune bani şi-avere – neştiinţa!
Dar în zadar! Nepăsătorii ani,
Încalecă glii şi-i pradă pe ţărani.
Dolinele aveau odat’ cătune –
Acum au fală şi deşertăciune.
Fac casă bună griji cu pricopseala,
Şi neghiobia-ajută jecmăneala.
Cândva un ceas era eternitate,
Dorinţele – modeste, cumpătate.
Întreceri şi hârjoane inocente
Străluminau şi chipuri şi momente.
Dar ghiduşii şi vorbă înţeleaptă
Spre-un alt liman mai bun se-ndreaptă.
Tu, mândru Auburn! Vatră de minuni!
Tiranu-ţi fură glia din străbuni!
Şi tot cutreierând, drumeg pribeag,
Potecile sărmanului meleag,
Cu case podidite de verdeaţă,
Toţi anii duşi răsar din nou din ceaţă.
În piept se-adună şir icoane vii,
Dar dor nespus, gândind la ce va fi! |