21 oct.
„Trei, Doamne, şi toţi trei!” de George Coşbuc
| Avea şi dânsul trei feciori, Şi i-au plecat toţi trei deodată La tabără, sărmanul tată! Ce griji pe dânsul, ce fiori, Când se gândea că-i greu războiul, N-ai timp să simţi că mori. |
He had three sons and they, all three, When called, for the encampment left; So the poor father was bereft Of rest and peace, for war, thought he. Is hard – one has no time to feel That one has ceased to be. |
| Şi luni trecut-au după luni – Şi-a fost de veste lumea plină, Că steagul turcului se-nchină; Şi mândrii codrului păuni, Românii-au isprăvit războiul, Că s-au bătut nebuni. |
And many months went in and out, And rife with tidings was the world: No more were Turkish flags unfurled, The Moslems had been put to rout, For the unscarred Romanian lads Full well had fought throughout. |
| Scria-n gazetă că s-a dat Poruncă să se-ntoarcă-n ţară Toţi cei plecaţi de astă-vară – Şi rând pe rând veneau în sat Şi ieri şi astăzi câte unul Din cei care-au plecat. |
The papers wrote that all the men That had been called the spring before Were due to quit the site of war; So to the village came again Now one, and now another yet Of those who had left then. |
| Şi-ai lui întârziau! Plângând De drag că are să-i revadă, Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă Cu ochii zarea măsurând, Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme Gemea, bătut d-un gând. |
But they were long in coming, they. He wept – he thought how they would meet, So at the gate or in the street He scrutinized the roads all day, And they came not. And fear was born And lengthened the delay. |
| Nădejdea caldă-n el slăbea, Pe cât creştea de rece gândul. El a-ntrebat pe toţi d-a rândul, Dar nimeni ştire nu-i ştia. El pleacă-n urmă la cazarmă Să afle ce dorea. |
His ardent hope waned more and more And ever bleaker grew his fear; And though he questioned far and near, All shrugged their shoulders as before; At last, then, he went to the barracks To learn what was in store. |
| Căprarul vechi îi iese-n prag. – „Ce-mi face Radu?” el întreabă, De Radu-i este mai cu grabă, Că Radu-i este cel mai drag. – „E mort! El a căzut la Plevna În cel dintâi şirag!” |
The corporal met him. „Sir, my son. My Radu, well – how does he fare?” He did for all his children care, But Radu was the dearest one. „He’s dead. In the first ranks, at Plevna He fell. And well he’s done!” |
| O, bietul om! De mult simţea Că Radu-i dus de pe-astă lume, Dar astăzi, când ştia anume, El sta năuc şi nu credea. Să-i moară Radu! Acest lucru El nu-l înţelegea. |
Poor man… That Radu was in dust He had long felt, and felt past cure; But now, when he did know for sure, He stood bewildered and nonplussed. Dead Radu? What? The news exceeded All human sense and trust. |
| Blăstem pe tine, braţ duşman! – „Dar George-al nostru cum o duce?” – „Sub glie, taică, şi sub cruce, Lovit în piept d-un iatagan!” – „Dar bietul Mircea?” – „Mort şi Mircea Prin văi pe la Smârdan.” |
Be curst, o, fiendish arm and man ! „And how is George?” „Sir, I’m afraid Under a cross he has been laid, Breast-smitten by a yataghan.” „And my poor Mircea?” „Mircea, too, Died somewhere near Smirdan.” |
| El n-a mai zis nici un cuvânt; Cu fruntea-n piept, ca o statuie, Ca un Cristos bătut în cuie, Ţinea privirile-n pământ, Părea că vede dinainte-i Trei morţi într-un mormânt. |
He said no word – dumb with the doom, With forehead bent, like, on the cross, A Christ, he looked, all at a loss At the mute flooring of the room. He seemed he saw in front of him Three corpses in a tomb. |
| Cu pasul slab, cu ochii beţi El a plecat, gemând p-afară, Şi-mpleticindu-se pe scară, Chema pe nume pe băieţi, Şi se proptea de slab, sărmanul, Cu mâna de păreţi. |
With feeble gait and dizzy eyes He walks into the open air; While groaning, stumbling on the stair, He calls his boys by name and cries And fumbling for some wall around To stand upright he tries. |
| Nu se simţea de-i mort ori treaz, N-avea puteri să se simţească; El trebuia să s-odihnească – Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz S-a pus, înmormântând în palme-i Slăbitul său obraz. |
The blow he hardly can withstand; He does not know if he is dead Or still alive; he rests his head Upon a bank of burning sand; His long, emaciated face He buries in his hand. |
| Şi-a stat aşa, pierdut şi dus. Era-n amiazi şi-n miez de vară Şi soarele-a scăzut spre seară, Şi-n urmă soarele-a apus, Iar bietul om sta tot acolo Ca mort, precum s-a pus. |
And so the man sat woe-begone. It was midsummer and mid-day; Yet soon the sun faded away And lastly it was set and gone; The human wreck would never budge; He just stood on and on. |
| Treceau bărbaţi, treceau femei, Şi uruiau trăsuri pe stradă, Soldaţi treceau făcând paradă, – Şi-atunci, deştept, privi la ei Şi-şi duse pumnii strâns pe tâmple: „Trei, Doamne, şi toţi trei!” |
Past him, men, women walked care-free, Cabs on the highroad rumbled by, Past marched the soldiers with steps high, And then, the moment he could see, He pressed his temples with his fists: „Three, mighty God, all three!” |