30 sept.
„Venere şi Madonă” de Mihai Eminescu
| Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii, O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei. |
Oh, ideal lost in night-mists of a vanished universe: People who would think in legends – all a world who spoke in verse; I can see and think and hear you – youthful scout which gently nods From a sky with different starlights, other Edens, other gods. |
| Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie, Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet, Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie, A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd. |
Venus made of blood-warm marble, stony eyes which often flash, You embodied in a goddess woman’s beauty, charm and dash: Arms as soft as is the thinking of an emp’ror born a poet; Woman’s own divine attraction, still enticing as I saw it. |
| Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată, Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri, Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate, Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer |
Raphael enwrapped in dreaming as below a starry sky – Just a spirit drunk with light-rays and with Springs that never die – Saw you and thus dreamed of Eden – flowery and redolent, – Saw you as a queen of heaven, ‘mong the angels’ marriment, |
| Şi-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie, Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin, Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie, Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin. |
And upon the empty canvas traced the God-Star of the Sea, With a star-adorned tiara, with her bland smile, maidenly, Pale complexion framed by gold rays – angel-like yet feminine: After woman have been modelled angels in the vaults serene. |
| Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie, Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc, Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie, Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc. |
Thus myself, lost in the darkness of a life bent on the lyre, Noticed you – a shallow woman, poor in soul and poor in fire – And I wrought from you an angel, gentle as the magic day, When, upon a life laid barren, blandly smiles a lucky ray. |
| Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie, Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat, Şi-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie, Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat. |
Seeing that your face was pallid with a sickly drunkenness And your lips turned purple, bitten by corruption and excess; Cruel one, I cast upon you poetry’s veil – white and dense Covering your morbid pallour with the beams of innocence, |
| Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal, Din demon făcui o suntă, dintr-un chicot, simfonie, Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal. |
I had given you the pale rays which pour, magic and unreal, On the brow of genius-angels, of angel turned ideal; I changed demon into vestal, giggles into symphony, And your leering sidelong glanced into the Aurora’s glee. |
| Dar azi vălul cade, crudo! dismeţit din visuri sece, Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stins şi rece Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ! |
But by now the veil has fallen! Tearing me from dreams of bliss You are sobering my forehead with the frost-bite of your kiss Now I’m looking at you, demon, and my love – quenched, cold, forlorn, Teaches me to look upon you with the icy eye of scorn. |
| Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir, O fecioar-a cărei suflet era sunt ca rugăciunea, Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir. |
You appear as a bacchante who has stolen by deceit Martyrdom’s green wreath of myrtle mingled with a maiden’s pleat Holy was the Virgin’s spirit, prayer’s very counterpart, While a long spasmodic frenzy pictures the bacchante’s heart. |
| O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie, Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin, Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie, Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin! |
Oh, as Raphael created our God-Star of the Sea, With a star-adorned tiara, with her bland smile, maidenly, I myself have rendered godly what was merely feminine, Just a cold and leaden woman, barren-hearted, viperine! |
| Plângi, copilă? – C-o privire umedă şi rugătoare Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea? La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea, Şi sărut a tale mâine, şi-i întreb de poţi ierta. |
Are you crying, child? – Your eyes which abjectly now supplicate – Can they once more crush and crumble my heart of an apostate? I have kissed your hand, I’m kneeling, searching your dark, sea-deep eyes Asking them if you can pardon – humbly I apologize. |
| Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!… A fost crudă-nvinuirea, A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond. Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti suntă prin iubire, Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond. |
Wipe your eyes, abandon crying! My reproach was out of season – Cruel, unjust accusation, lacking grounding, lacking reason. Heart of hearts! E’en though a demon through our love you’re sanctified And I venerate this demon with fair hair, eyes opened wide. |
| Mihai Eminescu | Traducere de Andrei Bantas |
Andrei Bantas este un mare traducator.
30 septembrie 2008 la 13:50