Verbul a şcoli, fie că vrem, fie că nu, face parte din traiul nostru de zi cu zi. Asta pentru că, indiferent de atitudinea pe care o avem faţă de şcoală ca instituţie, viaţa nu ne permite să negociem anumite lucruri şi, chiar dacă nu conştientizăm asta întotdeauna, în fiecare zi există câte o lecţie la care ar trebui să luăm aminte.

Articolul de dicţionar care lămureşte acest verb este foarte scurt şi stabileşte două corespondenţe, care acoperă, în fapt, profunzimi diferite ale actului în sine. Există a învăţa, pe care îl folosim în mod curent pentru activităţi dintre cele mai diverse şi care nu au neapărat legătură cu o sală de clasă, deşi se întâmplă uneori ca rolul de profesor să şi-l asume cineva dintre cei care se ivesc în viaţa noastră. Celălalt sinonim este a (se) instrui, obligatoriu într-un cadru instituţionalizat, adică la şcoală, universitate etc.

Continuare »

Una dintre cele mai interesante experienţe „de dicţionar” pe care le-am încercat a fost cea legată de verbul a certa. L-am căutat într-o doară, fără mari intenţii de a dezvolta un subiect oarecum neplăcut, însă definiţiile găsite mi-au stârnit o curiozitate reală: cuvântul acesta are incredibil de multe sinonime, cele mai multe dintre ele în registru popular-familiar şi regional. Începând cuminte cu explicaţiile, notez „a se lua la ceartă cu cineva, a discuta cu glas ridicat, cu aprindere”, „a face (concomitent) schimb de vorbe de ocară” sau chiar mai mult, „a rupe relaţiile de prietenie, a se învrăjbi cu cineva, a se supăra”. Există apoi expresii care reflectă ieşirea din matca legilor scrise sau nescrise ale vremurilor, precum „a fi certat cu morala” (a se abate sistematic de la principiile de etică), ori „a fi certat cu justiţia” (a nesocoti legile în mod repetat); mai interesante mi se par cele ironice, de genul „certat cu bunele maniere” sau „certat cu apa şi săpunul”. Sunt des folosite sinonimele a se ciorovăi, a se ciondăni, iar pentru registrul popular – a se bălăbăni, a se gâlcevi, a se sfădi. Cu nuanţă învechită şi regională, răsar, din substantivul pricină, a se pricinui si a se pricini, iar dintr-un obicei prost – a pârî. Am găsit şi cuvinte care s-au retras de multă vreme de pe scena lingvistică, precum a preobrăzi, a prihăni, a probăzui, a prociti, a probozi, a stropoli, a toi. Există, bineînţeles, variante folosite în limbajul oficial (a admonesta, a apostrofa, a moraliza, a mustra) sau în cel familiar (a dojeni, a dăscăli, a muştrului, a săpuni, a scutura). Şi, dacă vreţi, putem preciza în câte feluri se ceartă oltenii: a se rohoti, a docăni; bănăţenii: a vrevi; sau bucovinenii: a moronci, a putui. Fără umbră de îndoială, campionii sunt moldovenii, care se tolocănesc, se mogorogesc, se smotresc, se cârcotesc, se beştelesc, se ocărăsc, se sfădesc, se suduie şi se oropsesc. Cu mare spor şi – să recunoaştem – cu o inventivitate lingvistică de invidiat.

Continuare »

Verbul a noroci face parte dintre cele foarte rar folosite în limba română, probabil pentru că termenul de la care se formează, noroc, este prea larg utilizat şi intră în atâtea combinaţii lingvistice expresive. Însă, căutându-l şi temându-mă că DEX-ul nu-mi va fi de mare folos, am descoperit că mă înşelasem; este destul de bine reprezentat acolo, iar numărul de sinonime este impresionant.
Prima observaţie a fost aceea că aria sa de răspândire este registrul popular şi familiar, lucru pe care l-am găsit parţial justificat de conotaţia folclorică, de superstiţie, pe care o are cuvântul. Pentru că ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost faptul că, în ciuda credinţei unora dintre noi că norocul înseamnă bunăstare financiară, verbul acesta se leagă de două noţiuni prin excelenţă metaforice şi filozofice: fericirea şi predestinarea. Cea dintâi explicaţie dată este echivalentă cu „a face pe cineva fericit” sau „a aduce cuiva noroc”, insistând apoi pe „a ferici”, „a deveni fericit”, „a avea norocul, fericirea să…”. Cea de-a doua dimensiune se referă la aranjamente stelare şi este extrem de bogată în sinonime: „a ursi”, „a meni”, „a hărăzi”, „a sorti”, „a (pre)destina”, „a hotărî”, „a rândui”. Iar când lucrurile nu vin de la sine sau cum ne-am fi dorit noi, se poate apela la vrăji, prestabilind viitorul, verbul folosit fiind acelaşi. În ultimă instanţă, cele trei concepte, care pot funcţiona perfect independent unul de altul, dau cele mai bune rezultate când se ţin de mână: destinul e obligat să-ţi fie favorabil, că de-asta e al tău şi nu al vecinului, iar norocul te-ar putea ajuta să ţi-l împlineşti, adică să-ţi găseşti fericirea. Dar, aşa cum spune înţelepciunea populară, norocul ţi-l poţi găsi sau ţi-l poţi ocoli.

Continuare »

Verbul a se întoarce are, în limba română, foarte multe accepţii. Cea mai cunoscută şi mai des întâlnită este aceea de a se înapoia sau a reveni cu un sinonim regional, foarte frumos, a se înturna. Ideea presupune existenţa unui punct de plecare, faţă de care iniţial trebuie să te depărtezi; altfel, folosirea lui a se întoarce nu-şi are rostul, pentru că nu te poţi întoarce fără să fi plecat. DEX-ul mai aduce o explicaţie a acestei acţiuni, care mi se pare însă mai vagă: a se îndrepta spre un punct, schimbând radical direcţia iniţială; „radical” nu spune prea multe şi nu include ideea de revenire asupra punctului de plecare.

Continuare »

Unul dintre verbele al căror sens este prin excelenţă tributar mişcării este a dansa. Din punctul meu de vedere, asta e una dintre cele mai pasionale expresii ale spiritului uman, fie că este vorba despre tobele aborigenilor, despre îmbrăţişarea a doi îndragostiţi în singurătate, despre varianta club, sau despre balet. Izvorul tuturor dansurilor pare să fie nevoia spiritului uman de exteriorizare şi de expresivitate.

Prima accepţie a termenului se referă la a executa, după muzică, un dans cu cineva, a invita la dans pe cineva, ori a avea un partener de dans. Există, în funcţie de locul sau mediul în care se desfăşoară dansul, mai multe sinonime parţiale, precum: a juca, a dănţui, a sălta, a sări, a ţopăi. După complexitatea tehnică a dansului, se foloseşte ca explicaţie „a se mişca pe ritm”, „a poseda bine tehnica dansului” sau „a executa un dans după reguli specifice”. Motivul pentru care dansul este o artă rezidă în aceste cuvinte, însă realizările cu adevărat excepţionale presupun nu doar stăpânirea perfectă a tehnicii, ci şi un simţ deosebit al trupului în mişcare, multă creativitate, inspiraţie, chiar geniu. Dansul este definit drept un ansamblu de mişcări ritmice şi variate ale corpului omenesc, executate în acordurile unei melodii şi având caracter religios, de artă sau de divertisment, şi poate fi: ritual, popular, de salon, modern, clasic sau academic.

Continuare »

Dintre toate verbele limbii române, a deveni are o particularitate morfologică unică: este singurul verb prin excelenţă copulativ. Mai simplu spus: nimeni nu poate deveni; trebuie să se precizeze ce anume devine. Îl presupune în acelaşi timp, paradoxal, şi pe a începe, dar şi pe a ajunge să fie ceva. Presupune ca obligatoriu nu numai traseul de parcurs (adică schimbarea, transformarea, prefacerea, preschimbarea, modificarea), dar şi existenţa fără dubiu a punctului terminus – finalul devenirii. Principiul fundamental este, prin urmare, imperativul schimbării, structurale sau superficiale (asta e alegerea noastră, presupun, pentru că verbul acoperă şi pe a căpăta altă formă, şi pe a căpăta alt conţinut). Sinceră să fiu, am impresia că aici e breşa în plan faptic: planul devenirii, mental sau fizic, îl stabilim noi. Nimeni nu devine altceva decât ceea ce hotărăşte singur, ceea ce alege să fie, întrucât singurul lucru pe care îl putem controla este înlăuntrul nostru. De-asta au importanţă gesturile mărunte care îi lovesc pe alţii. Chiar dacă unele dintre ele nu sunt intenţionate, dacă există, înseamnă că e voinţă adâncă în ele, deşi inconştientă. Iar dacă ies la suprafaţă, înseamnă că răul e deja acolo, iar neglijarea lui nu face decât să adâncească prăpastia. Tocmai de-asta, nu spun că e uşoară treabă povestea asta cu a stăpâni ce e în noi. Dimpotrivă, este cel mai greu lucru pe care îl avem de făcut în zilele ce ne sunt date.

Continuare »