Una dintre cele mai interesante experienţe „de dicţionar” pe care le-am încercat a fost cea legată de verbul a certa. L-am căutat într-o doară, fără mari intenţii de a dezvolta un subiect oarecum neplăcut, însă definiţiile găsite mi-au stârnit o curiozitate reală: cuvântul acesta are incredibil de multe sinonime, cele mai multe dintre ele în registru popular-familiar şi regional. Începând cuminte cu explicaţiile, notez „a se lua la ceartă cu cineva, a discuta cu glas ridicat, cu aprindere”, „a face (concomitent) schimb de vorbe de ocară” sau chiar mai mult, „a rupe relaţiile de prietenie, a se învrăjbi cu cineva, a se supăra”. Există apoi expresii care reflectă ieşirea din matca legilor scrise sau nescrise ale vremurilor, precum „a fi certat cu morala” (a se abate sistematic de la principiile de etică), ori „a fi certat cu justiţia” (a nesocoti legile în mod repetat); mai interesante mi se par cele ironice, de genul „certat cu bunele maniere” sau „certat cu apa şi săpunul”. Sunt des folosite sinonimele a se ciorovăi, a se ciondăni, iar pentru registrul popular – a se bălăbăni, a se gâlcevi, a se sfădi. Cu nuanţă învechită şi regională, răsar, din substantivul pricină, a se pricinui si a se pricini, iar dintr-un obicei prost – a pârî. Am găsit şi cuvinte care s-au retras de multă vreme de pe scena lingvistică, precum a preobrăzi, a prihăni, a probăzui, a prociti, a probozi, a stropoli, a toi. Există, bineînţeles, variante folosite în limbajul oficial (a admonesta, a apostrofa, a moraliza, a mustra) sau în cel familiar (a dojeni, a dăscăli, a muştrului, a săpuni, a scutura). Şi, dacă vreţi, putem preciza în câte feluri se ceartă oltenii: a se rohoti, a docăni; bănăţenii: a vrevi; sau bucovinenii: a moronci, a putui. Fără umbră de îndoială, campionii sunt moldovenii, care se tolocănesc, se mogorogesc, se smotresc, se cârcotesc, se beştelesc, se ocărăsc, se sfădesc, se suduie şi se oropsesc. Cu mare spor şi – să recunoaştem – cu o inventivitate lingvistică de invidiat.

Toate astea m-au dus cu gândul la faptul că românii se ceartă mult, oriunde ar fi; dar ce-or fi având nevoie de atâtea verbe care să spună, esenţial, acelasi lucru? Mă fascinează felul în care par cuvintele să aibă o viaţă a lor proprie, situată dincolo de realul evenimentelor, de parcă ar funcţiona într-un univers paralel, în care actul în sine nu este nici obligatoriu, nici măcar necesar, pentru ca avalanşa de termeni să pornească la vale. Vorbele se bulucesc să numească simpla acţiune, în zeci de moduri posibile şi pe grade diferite de intensitate, în funcţie de o multitudine de variabile aproape imposibil de detectat la nivel faptic. Poate-i din cauză că nu ne certăm cu acelaşi om, sau pe aceeaşi temă, sau cu aceeaşi tonalitate. Sau poate că, dintr-un anumit punct de vedere (şi nu mă refer la varianta serafică şi ruptă de realitate), românul s-a născut cu adevărat poet. Citindu-le, descoperi că fiecare are o altă nuanţă şi o altă justificare, şi numai foaia rece a lexiconului poate să le amestece şi să le facă să pretindă că se supun aceluiaşi sens. Dincolo de astea, ar trebui să ne întrebăm de ce sunt, totuşi, atât de multe. Poate fi o simplă întâmplare, sau putem găsi o banală acuză la adresa certăreţilor, care sunt mulţi şi împătimiţi; şi rusine lor, că strică armonia universală! Însă am impresia că lucrurile sunt mai profunde decât atât. Îmi amintesc de „Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc. Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.” Ştiu sigur că uneori certurile mai şi lămuresc situaţii, mai şi încheie conflicte, mai şi deschid căi de împăcare, mai şi pun punct. Pentru că aşa e în viaţă: niciun adevăr nu e adevărat fără ne-adevărul lui.