Atunci când susţin cu tărie că dragostea este cea mai puternică forţă a universului, nu mă refer exclusiv la dragostea dintre un bărbat şi o femeie. Din câte am observat, şi dragostea pentru bani poate avea acelaşi rol pentru unii dintre noi; nu pentru mine, deci n-o să insist pe tema asta.

Mă voi opri, legat de motoare care mişcă lumea, la un verb care în viaţa mea înseamnă foarte mult: a împrieteni. Ce mi s-a părut interesant de la bun început, a fost lipsa de ambiguitate a acestui cuvânt: marchează, simplu, a deveni prieten cu cineva sau a face pe cineva prieten. Frumos e faptul că are trei direcţii de manifestare: eu pot să mă împrietenesc cu tine, tu poţi să te împrieteneşti cu mine, dar se foloseste acelaşi cuvânt şi dacă altcineva ne împrieteneşte pe unul cu celălalt (adică face să ne împrietenim). Iarăşi interesant este faptul că există grade diferite ale acestui sentiment, de la amiciţie până la dragoste, dar pentru toate este folosită aceeaşi vocabulă, care presupune stabilirea unor relaţii bazate pe afecţiune deosebită, încredere şi stimă reciprocă, pe idei şi pe principii comune (în fine, uneori dragostea n-are-a face cu principiile, dar sunt bune când sunt).

Verbul este extrem de sărac în sinonime, însă substantivul prieten se mai poate numi: amic, fârtat (prieten nedespărţit, legat prin jurământ; frate de cruce), ortac, prietin (frumos sună moldoveneşte!), asociat, soţ, tovarăş, părtaş, iubit, amant. Mi se pare ciudat felul în care antonimele verbului stabilesc în mod clar şi exclusiv două categorii de oameni, pe principiul „cine nu e cu mine e împotriva mea”. Se opun lui a (se) împrieteni verbele a (se) duşmăni, a (se) învrăjbi, şi cale de mijloc nu prea pare să existe. Una dintre cele mai interesante combinaţii, pe care eu, râzând, o folosesc pentru cei dragi mie ca să-i „apostrofez” în glumă, este expresia: „cu prieteni ca voi, cine mai are nevoie de duşmani”.

„Prieten vechi” este însă una dintre cele mai frumoase expresii pe care le cunosc. Întotdeauna mi-am dorit ca pe un dar special capacitatea de a-mi păstra prietenii. N-ar trebui niciodată pierduţi, însă viaţa merge înainte şi într-o zi descoperi că oamenii lângă care ai crescut sunt departe, fără motiv, fără justificare, fără să ai nicio putere. Ce e incredibil e faptul că întotdeauna vin alţii, mereu frumoşi, mereu dornici să împartă cu tine unele şi altele, mereu capabili să te asculte şi având nevoie ca uneori să laşi deoparte ce faci, ca să-i poţi asculta. Iar cei pe potriva sufletului tău vor rămâne mereu aproape, ca părţi din tine ce te fac întreg.