Unul dintre cele mai profunde şi mai complex generate sentimente umane este duioşia. Asta pentru că în momentele în care apare ne raportăm la oameni dragi, la cei apropiaţi nouă, pentru care avem un cumul de dorinţe şi emoţii. Uneori, se leagă de vreun străin, însă numai în circumstanţe care fac duioşia uşor de confundat cu mila.

Atunci când începe explicarea verbului a înduioşa, DEX-ul face trimitere directă la sentiment: a fi cuprins sau a face pe cineva să fie cuprins de duioşie, de milă. Sinonimia dintre cei doi termeni, însă, nu mi se pare justificată; n-o să insist pe asta, ci o să subliniez doar ceea ce mi se pare element diferenţiator fundamental: conotaţia, pozitivă în cazul duioşiei, se opune celei negative pe care o detectez la milă. Nu spun că mila ar fi un lucru negativ, ci mă refer la faptul că undeva, la rădăcina ei, este compătimirea, care nu mi se pare întotdeauna luminoasă. Or, duioşia este de neconceput fără luminozitate, interioară şi exterioară.

Verbul stabileşte sinonimie cu a emoţiona, însă este vorba despre o emoţie aparte, o simţire delicată, gingaşă, profundă, în acelaşi timp, completată într-un mod aparent paradoxal de melancolie, tristeţe, regretul pentru ceva trecut şi irecuperabil sau pentru ceva nepetrecut şi imposibil. A deveni duios sau a se lăsa cuprins de duioşie implică aproape obligatoriu o manifestare exterioară; extrema este „duioşia până la lacrimi”, care însă nu e obligatorie, pentru că pot fi grăitoare, fără adaosul sau prinosul plânsului, simplele gesturi; ele devin mângâietoare, blânde, dulci, glasul devine îndurerat, vocea – răscolitoare, cântecul – tulburător. Omul devine sentimental, afectiv, iubitor, până la trist. Pentru că, de la etimonul latinesc pornind, duioşia şi durerea au aceeaşi sursă lingvistică, este un motiv în plus pentru care distincţia dintre duioşie şi milă ar trebui să fie mai fermă.

Mi-e dragă emoţia asta care mă ia prin surprindere şi îmi umezeşte genele uneori când mă gândesc la ai mei, la momente frumoase care s-au dus, la oameni pentru care aş fi dat din mine. Mi-e dragă atunci când mă apropie de vreun copil străin, pentru că mă înduioşează nenăscuţii mei încă, sau de vreo bătrână, pentru că mă emoţionează viitoarea mea neputinţă. Pentru unii o fi un semn de slăbiciune, însă eu cred că, la fel de frumos cum sună, ea ne întregeşte sufletele şi dă formă vizibilă capacităţii noastre de înţelegere a celorlalţi.