Verbul a renunţa se referă la „a se lăsa de ceva, a înceta de a mai face ceva, de a practica, de a exercita, de a mai întrebuinţa un anumit lucru”. Termenul are o conotaţie psihologică foarte puternică, putând să sugereze „a înceta de a mai râvni la ceva, a părăsi de bunăvoie ceva sau pe cineva, a nu mai dori” pur şi simplu. Acesta mi s-a părut a fi aspectul cel mai interesant – elementul volitiv. Renunţarea devine astfel un act conştient, o alegere, o decizie care, în ciuda faptului că pare a fi determinată de circumstanţe exterioare, corespunde de fapt (sau ar trebui) unei hotărâri personale şi asumate: „a înceta în mod voluntar să mai vrei ceva sau pe cineva, a se retrage în mod benevol”. Abia atunci semnificaţia verbului este deplină şi copleşitoare. Dintre sinonime, se pot aminti a abandona, a ceda, a se priva, a-şi refuza, a se lăsa, a se lepăda (popular), a desista (juridic).

Am avut întotdeauna spaima renunţărilor. De când mă ştiu, am încercat să nu las lucrurile neterminate, pentru că îmi plac certitudinea şi siguranţa. Am citit odată, demult, o zisă de-a cuiva (nu mai ştiu cine), că reuşita vine imediat după ce refuzi să renunţi… pentru ultima dată. Şi mi s-a părut, mereu de-atunci, fundamental ca renunţarea să vină cât mai târziu. Întrebarea e… cât de târziu, astfel încât să fii sigur că nu te alegi cu ratarea, nevoind a renunţa? Cred că asta rămâne una dintre marile întrebări. Şi fiecare dintre noi alege pentru sine, căci singuri îndurăm consecinţele alegerilor noastre. Uneori însă, decizia de a renunţa poate fi conjuncturală, iar mai târziu, reevaluând situaţia, n-ar trebui niciodată să uităm toate detaliile de circumstanţă, pentru că numai atunci înţelegem că regretul unei alegeri nu-şi are rostul. Căci renunţarea o fi fost, probabil, cea mai bună soluţie pentru momentul acela şi pentru omul care eram atunci.