Verbul a admira are, în general, o singură semnificaţie principală, conotaţiile diferenţiindu-se în funcţie de sentimentele care generează această admiraţie. Termenul vine din latinescul admirari, pe filieră franceză – admirer şi se referă, prin urmare, la „a privi ceva sau pe cineva cu un sentiment de încântare, de stimă etc.”

Celelalte sentimente asociate, în dicţionare, cu admiraţia sunt plăcerea şi bucuria, mirarea şi uimirea. Cele admirate pot fi lucruri frumoase sau rare, peisaje ori elemente ale naturii, oameni sau trăsături ale caracterului lor – deseori, verbul stabilind sinonimie cu a preţui. Dintre antonime, se menţionează a detesta, a dispreţui, a nesocoti.

Eu sunt o admiratoare înnăscută. Sunt absolut subjugată de toate sentimentele pe care îmi descopăr capacitatea de a le simţi (singurul pe care nu-l suport e scârba), iar în afara mea, găsesc fascinante toate locurile în care reuşesc să ajung. Îmi plac oamenii, în general (deşi nu-s idealistă şi ştiu că răul se găseşte în fiecare dintre noi), dar îmi preţuiesc cu asupra de măsură solitudinile şi independenţa. Iubesc arta, sub multe dintre formele ei, şi cred, totodată, că natura ne poate oferi încă multe lecţii, dacă suntem suficient de atenţi să le pricepem.

Pe de altă parte, sunt destul de numeroase şi lucrurile pe care le detest. Mi-a trecut odată prin cap să fac o listă, dar mi s-a părut, judecând mai bine, atât de distructiv şi păgubos demersul, încât am renunţat: le-aş fi dat o forţă pe care nu o merită. Da, ştiu, sunt acolo şi e greu să le ignori întotdeauna. Însă cred cu putere că, în viaţă (cel puţin a mea, nu ştiu cum e la toată lumea), contează ca lucrurile pe care le admiri să fie mai numeroase decât cele pe care le deteşti. Mereu mi-a dat cu plus, şi aşa sper să rămână.