Verbul de faţă se poate folosi cu valoare reflexivă – a se conforma – şi înseamnă “a se pune de acord cu ceva sau cineva, a se potrivi, a se adapta la ceva”, lucru ce presupune, cumva, supunerea din proprie iniţiativă la unele dispoziţii ori prescripţii, ori – într-o notă mai serioasă privind lucrurile – la un ordin, la o lege etc. Dintr-un alt punct de vedere privind lucrurile, termenul acesta are şi o dimensiune tranzitivă – a conforma – care se referă mai curând la “a face să se conformeze, a face să asculte”, deci a obliga la asta. Sinonimele pe care le putem utiliza nu sunt extrem de numeroase, verbul stabilind echivalenţe cu a (se) adapta, a (se) acomoda, a (se) aclimatiza, a asculta, a (se) supune, a urma. Dintre toate cele precizate în dicţionare, explicaţia care mi-a dat cel mai mult de furcă a fost cea care spunea “a deveni conform; a ajunge în stare de armonie”…

Deci conformismul înseamnă armonie… Îmi pare simplistă echivalenţa asta, deoarece conformismul poate să însemne laşitate şi renunţare la sine (sigur, nu vorbesc de încălcarea legilor aici). Trebuie să recunoaştem că, uneori, e o uşurare să adoptăm o soluţie deja verificată, căci nu putem inventa totul, de fiecare dată. De fapt – mă gândesc – nu scăpăm niciodată de conformism, de-a lungul unei vieţi. De exemplu, şi să fii rocker în adevăratul sens al cuvântului (cu piele, ţinte şi plete) e tot un conformism. Poate de imagine, şi născut din nevoia omului de a aparţine unui grup, dar tot un conformism e şi acesta. La fel de adevărat este faptul că omul nu poate să trăiască într-o stare de disidenţă perpetuă, pentru simplul motiv că resursele sale energetice sunt limitate, iar nonconformismul etern este epuizant. Şi totuşi… câtă irosire în conformismul veritabil!