Verbul a (se) amăgi înseamnă, în primul rând, „a lua un neadevăr drept adevăr”. Şi de la această idee, merge pe două coordonate: pornind de la neadevărul venit din afară, al altora care „spun minciuni”, ori de la cel născut în noi înşine. Prin urmare, sinonimele pot avea dublă valenţă, tranzitivă şi reflexivă: a (se) înşela, a (se) păcăli, a (se) minţi. Extrem de surprinzător mi s-a părut antonimul indicat de dicţionare – a dezamăgi. Căci din ce-am spus până acum despre a amăgi, nu-mi sare în ochi vreo conotaţie pozitivă. Deci antonimul unui negativ e tot negativ? O fi bună dezamăgirea ori amăgirea atunci?

Metodele prin care se realizează amăgirea unora de către alţii sunt extrem de diverse, iar efectul este cu atât mai reuşit cu cât inventivitatea este mai mare. Dicţionarele vorbesc despre recurgerea la mijloace necinstite, despre promisiuni false, despre minciuni profitând de încrederea cuiva. Însă una dintre cele mai interesante trimiteri ale termenului se referă la dimensiunea magică a vieţii, apărând astfel sinonime ca – a atrage, a îmbia, a ispiti, a ademeni, a momi, a seduce, a tenta, a vrăji, a fermeca, ori mai vechile a aromi şi a năpăstui (care include şi rezultatul concret, lipsit de echivoc).

Când vine însă vorba despre amăgirea de sine, lucrurile devin mult mai complexe. Poate pentru că în acel moment nu mai avem scuza unui ţap ispăşitor, căci responsabilitatea ne aparţine deplin şi fără putinţă de tăgadă. Cunosc mulţi oameni care se laudă că nu se lasă niciodată amăgiţi şi că, în nici un caz, nu se amăgesc singuri. De fiecare dată când mă gândesc însă la problema asta, ajung la aceeaşi concluzie. Da, nu-mi place să pic de fraieră şi să ajung de râsul orişicui, dar nici să-mi petrec zilele într-o permanentă veghe, într-o gardă perpetuă, ca nu cumva – ferească! – să cad pradă vreunei speranţe de bine.

„Realismul” din care unii îşi fac un titlu de glorie se transformă extrem de uşor în pesimism. Iar de aici şi până la ratarea unor posibilităţi, a unor „fericiri” mărunte, nu mai e decât un pas. Din punctul meu de vedere – sigur, simplific mult şi poate nu fac tocmai bine – atitudinea asta ascunde teama de eşec. Pentru că, până la urmă, ce e atât de grav în a face nişte presupuneri despre care să descoperi apoi că au fost greşite? De când anume poate crede cineva că poate alunga orice greşeală din propria-i viaţă? Şi – până la urmă – de unde ştii că amăgirea-i amăgire dacă n-ai săvârşit-o până la marginile ei?