În limba română, verbul a (se) păcăli are origine necunoscută şi înseamnă „a induce pe cineva în eroare, printr-o viclenie sau printr-o minciună, pentru a trage un folos sau pentru a se amuza”. În această situaţie, este sinonim cu a amăgi, a înşela, a minţi şi echivalent cu locuţiunea „a trage pe sfoară”. Termenul poate avea şi nuanţă reflexivă, referindu-se la „a-şi greşi socotelile, a aprecia greşi; a lua un neadevăr drept adevăr, a cădea în eroare”, deci a se amăgi, a se înşela.

Pentru a păcăli pe altcineva este nevoie de o intenţie răuvoitoare în obţinerea vreunui beneficiu nemeritat, recurgând la diverse mijloace necinstite, care presupun nu doar furtul, cât un plan eficient conceput în vederea exploatării credulităţii aceluia. Pentru a se păcăli pe sine, e nevoie de mult mai puţină strădanie: e iluzie, o impresie ori, pur şi simplu, ignorarea adevărului din dorinţa de a crede în altceva decât în ceea ce este. În funcţie de gravitate, unele păcăleli pot avea repercusiuni grave, altele fiind concepute doar spre amuzament.

Astăzi, de exemplu, este ziua lor, a păcălelilor. La loc de mare cinste într-un an, dând prilej de veselie şi râs tuturor, transformându-ne pe fiecare în păcălitor – mai mult sau mai puţin reuşit, în funcţie de talentul de mincinos sau de actor, după putinţă. Şi suntem (am putea să recunoaştem, poate fi un pas spre vindecare) un popor căruia întotdeauna i-au plăcut isteţii, descurcăreţii şi şmecherii care ştiu să scape de responsabilităţi prin agerimea minţii. Îl avem pe Păcală, cel ce râde (e adevărat!) de hoţi şi de proşti, dar nici cu munca nu s-ar omorî, şi viaţa noastră e mai frumoasă. Sau o fi tot o păcăleală şi asta?