Verbul a (se) iluziona vine din limba franceză (illusionner) şi înseamnă „a(-şi) face iluzii”. Dincolo de aparenta lui simplitate, seria sinonimică din care face parte este extrem de interesantă – a ademeni, a (se) amăgi, a (se) încânta, a (se) minţi, a momi, a (se) păcăli, a prosti, a purta, a trişa.

Acestea fiind spuse, dicţionarele sunt apoi tăcute, adăugând doar că verbul se foloseşte rar. Poate pentru că e mai nou, ori pentru că are atât de multe şi expresive cuvinte echivalente. Dar, în mod sigur, nu pentru că oamenii s-ar iluziona rar de tot… Dimpotrivă. Mi se pare uneori că, de fapt, singurele momente când putem funcţiona aşa cum trebuie sunt cele în care lumea pare conformă cu viziunea noastră despre ea.

Toate şocurile descoperirii realităţii ne destabilizează, obligându-ne să reevaluăm situaţia şi, de fapt, să recalibrăm iluzia… Aproape concret, material, mecanic, prin forţă brută şi implacabilă, reordonăm şi reorganizăm totul, pentru a putea, din nou, să funcţionăm la parametri normali. Pentru că altfel, fără iluzii, totul ar fi în prăbuşire continuă în jurul nostru şi-n noi.

Sigur, nu toţi vedem lucrurile la fel şi-i arătăm cu degetul pe alţii, dându-le la iveală scamatoriile, expunându-le închipuirile şi punându-le pe tarabă, tăvălindu-le prin praf şi râzând atotştiutor. În fapt, suntem la fel de neputincioşi ca şi aceia, folosim aceleaşi mecanisme şi nu ştim nimic despre nimic. Fără iluziile noastre, am fi pierduţi…

Zilele astea chiar m-am gândit: cred că ăsta e cel mai important lucru pe care trebuie să-l învăţ şi să-l accept despre mine.