Verbul a (se) acomoda este un neologism, ajuns la noi pe filieră franceză – accommoder, din latinescul accommodare, și înseamnă (atunci când are în vedere oameni, persoane) „a se deprinde cu noi condiții (de viață, de muncă etc.)”, sinonim cu a se adapta, a se obișnui. Adaptatea la o nouă situație, ce nu poate fi modificată, poate să necesite un efort de voință în acceptarea condițiilor, sinonimele fiind, în acest caz, a se împăca, a se învoi, a se potrivi.

De fapt, semnificația aceasta este una figurată, căci, în sensul propriu, atunci când este reflexiv și urmat de determinări introduse prin prepoziția cu sau la, verbul presupune și „a suferi unele modificări în sensul adaptării la noi condiții fiziologice și de mediu; a se obișnui cu climatul nou”, un posibil echivalent fiind a (se) aclimatiza. În funcție de context, alte sinonime sunt a (se) deda, a (se) deprinde, a (se) familiariza, a (se) învăța ori regionalul a (se) hârsi.

Dintre toate legile vieții sale, schimbarea este cea pe care omul se poate baza întotdeauna. Iar singurul mod în care poate rezolva asta este să se adapteze, să se obișnuiască, să găsească o cale de acomodare în orice situație. Iar modul în care corpul său reacționează poate reprezenta o lecție în sine, observarea mai atentă a acestuia putând să fie o încântare.

Îmi place, de pildă, felul în care, atunci când trecem de lumină la întuneric, pare imposibil să distingem ceva – orice – cu ochii noștri, oricât de buni ar fi ei. Asta numai dacă ne așteptăm ca adaptarea să se facă instantaneu… pentru că, dacă avem răbdare o perioadă (relativ scurtă) de timp, magia se va produce, iar obiectele din jur vor începe să capete contur.

Când eram mică mi se părea fascinant lucrul acesta, apoi, la orele de anatomie, am învățat și explicația, referitoare la celulele cu bastonaș și toate celelalte. La faptul că, pentru orice modificare a poziției capului ori a ochiului nostru, pentru a percepe clar imaginile pe care focalizăm, irisul și cristalinul sunt într-un proces aproape continuu de acomodare.

Mă gândeam deci că sunt suficiente câteva lecții de anatomie (sau de botanică ori zoologie), pe care le învățăm (culmea!) foarte devreme în viața noastră, pentru a înțelege că procesul de acomodare / adaptare se produce automat în natură, ceea ce poate să însemne că, probabil, n-ar trebui să ne cramponăm nici noi atâta de ajustările pe care trebuie să le facem pentru a funcționa cum se cuvine. Schimbarea e firească, deci acomodarea e, în fond, obligatorie.