Verbul a trece mi-a dat mare bătaie de cap, pentru că are extrem de multe sensuri, prea multe pentru un singur articol. Am fost, prin urmare, nevoită să mă opresc la sensul care m-a determinat să încep cercetările – cel legat de timp. Pentru că (nu-i așa?), la trecerea dintre ani, acestea sunt gândurile asupra cărora ne oprim, înainte de orice.

Când este folosit cu această accepție, verbul are valoare intranzitivă și se folosește, despre unități de timp, cu sensul de a se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfârșit). Există expresii precum mai trece ce mai trece (după o bucată de vreme, după un timp nu prea lung) sau nu e timpul trecut (nu e prea târziu, mai e timp).

Termenul se poate referi și la suferințe, necazuri, boli etc. urmărind, prin semnificație, raportul acestora cu timpul – „a înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze”, fiind echivalent cu a se estompa, a dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). Este interesant felul în care vindecarea este asociată, în mod natural, cu trecerea timpului…

Iar atunci când vine vorba despre viața omului, verbul acesta pare a-i guverna, până la sfârșit, existența. Cu valoare tranzitivă, înseamnă „a petrece un timp, o epocă din viață”, iar nuanța aceasta se regăsește în numeroase expresii, precum a-și trece vremea (a-și folosi vremea fără rost) ori a-și trece din vreme (a-și petrece timpul mai ușor, mai repede).

Sensul cel mai agresiv dintre toate îmi pare a fi cel care sugerează, cumva, și momentul final: „a depăși o anumită vârstă, o anumită limită de timp” sau „a-și pierde vigoarea, frăgezimea tinereții”. Asta poate pentru că, în adevăr, omul nu percepe trecerea timpului ca pe o catastrofă pe tot parcursul existenței sale. Numai când începe să-și piardă… frăgezimea.

Mă gândeam zilele astea la felul în care se schimbă, de-a lungul vieții, gândurile din prag de An Nou. Parcă am devenit mai conștientă de binele pe care l-am trăit, fără să-mi mai doresc atât de mult ca anul – fie el și greu – să dispară așa repede. Nu mai sunt atât de grăbită să-l compar pe acesta cu unii sau alții, și să-i clasific în buni sau răi.

Aproape ca pe oameni – care vin, mă învață câte ceva (despre lume sau despre mine) și trec mai departe, căci, la fel ca și timpul, ei nu pot fi opriți. Îmi place povestea asta cu „maturizarea” și faptul că îi văd rostul îmi dă încredere. În ziua de mâine. Despre care știu, cu oarecare liniște, că poate nu va mai fi… Până atunci însă, „la mulți ani” tuturor!