Verbul a retrăi este un derivat construit cu ajutorul prefixului re- și înseamnă, dacă nu dăm atenție prea multă nuanțelor, „a trăi din nou”, referindu-se la emoții, sentimente, întâmplări etc. Termenul poate avea în vedere trăiri proprii – „a simți intens ceea ce a mai simțit o dată, a avea impresia că trece prin aceeași întâmplări prin care a mai trecut o dată”, dar procesul poate fi provocat și de relatările altora – „a simți intens ceea ce a simțit altcineva, a avea impresia că trece prin aceleași întâmplări prin care a mai trecut și altcineva”.

Mi se pare cu deosebire interesantă această ultimă accepție a termenului… Pentru simplul motiv că, spre deosebire de cealaltă, aici lipsește… trăirea primă. Adică aceasta există, dar nu aparține aceleiași persoane, ceea ce înseamnă (dacă privim mai puțin îngăduitor lucrurile) că nu este o re-trăire în adevăratul sens al cuvântului). Pe de altă parte, tot tehnic privind lucrurile, fiind povestită de altcineva – deci neexperimentată direct, nici trăire propriu-zisă nu se cheamă a fi… Detaliile ne cam încurcă, s-ar spune…

Cred că e greu să faci pe cineva să re-trăiască ceea ce doar tu ai simțit. Mi se pare uneori că, de fapt, nici nu contează neapărat intensitatea emoțiilor și importanța evenimentelor (lucrurile personale ne ating pe toți la fel de puternic), cât capacitatea de a le pune în cuvinte… Ceea ce mi se pare cu totul altceva. Poate și pentru că, odată ce discutăm despre vorbe cu talent, verosimilul poate înlocui adevărul trăirii, iar emoțiile spuse pot fi modelate și exagerate… Sensurile sunt extrem de complexe și, evident, mă îndepărtez de subiect, căci nu asta mă interesa să spun.

Dincolo de toate nuanțele termenului, voiam să vorbesc despre nevoia noastră de a retrăi. Momente frumoase, gusturi amare, vise împlinite, coșmaruri grozave… Ne raportăm diferit, din punct de vedere emoțional, la ele, dar re-trăirea pare a avea funcție cathartică elementară. La mine se adună pe final de an. Se înghesuie unele peste altele și mă obligă la revizitări, la recitiri și la revederi. De prieteni, de jurnale, de poze – tot ce se poate. Nu sunt neapărat nostalgică din fire, dar cred că unele lucruri trebuie recuperate. Pentru că sunt parte din noi, pentru că nu suntem noi fără ele. Și, retrăindu-le, ajungem mai ușor „acasă”.