Verbul a frustra a fost o surpriză pentru mine, căci, uitându-mă după el în DEX, am constatat că are un singur sens de bază – „a lipsi pe cineva (în special statul sau o instituție a lui) de un drept sau de un bun legitim”. Prin urmare, primul sens al termenului se referă la o lipsă sau o pierdere pe care o poate suferi statul ori o instituție – lucru absolut incompatibil cu ceea ce, în mintea mea, se lega de o stare de spirit pe care verbul acesta o conota.

Totuși, cuvântul face o trimitere și la oameni, fiind un echivalent al lui a priva ori a păgubi și stabilind sinonimie, prin extindere de sens, cu a înșela. Iar în acest context, paguba materială poate fi asociată, evident, cu sentimentul de frustrare – de care, presupun, statul și instituțiile sale sunt străine. Noi, pe de altă parte, trăim deplin acest simțământ sufocant și distructiv, care îți dă măsura desăvârșită a neputinței și nimicniciei. Mi se pare, însă, greșit să reducem totul la motive de ordin material.

De pildă, e greu de explicat de unde vine sentimentul de frustrare al unui profesor. Multă lume ar crede că partea financiară este cea care ne deranjează cel mai mult. Ceea ce e doar parțial adevărat. Pentru că, atunci când reușim să găsim soluții pentru acest aspect al vieții de profesor, sentimentul neputinței se naște, mai puternic, din altă parte: atunci când copiii nu performează la potențial maxim – cel puțin eu cu asta am cel mai mult de furcă…

Când lucrurile nu mai depind de buna mea explicație, de performanța mea profesională, ci de munca independentă pe care copiii o depun pentru a-și interioriza schemele, explicațiile și modelele mele, pentru a le personaliza irepetabil, a și le face ale lor. Sigur, teoretic, nu mai e vina mea, nici responsabilitatea mea, dar frustrarea de a nu fi găsit cele mai bune îndemnuri ori metode de a-i convinge să lucreze e un iad! Iadul meu personal.