Verbul a responsabiliza se înscrie între neologismele care au ajuns la noi din limba franceză – responsabiliser – destul de numeroase şi având, de obicei, foarte puţine semnificaţii, probabil datorită specializării lingvistice iniţiale. În cazul acesta, verbul este tranzitiv şi reflexiv, însemnând „a deveni sau a face să devină responsabil”. Şi atât.

Câteva sugestii suplimentare le oferă adjectivul/substantivul corespunzător – responsabil (tot din franceză – responsable), care se referă la cel „care poartă răspunderea unui lucru, a unui fapt” sau „care are o funcţie de conducere sau o sarcină de răspundere, căreia i s-a încredinţat o responsabilitate; şef”. Şi toate sunt clare.

Pe de altă parte, însă, mie acest verb mi se pare unul foarte important în ceea ce priveşte procesul de creştere, de evoluţie a omului ca fiinţă socială. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să acceptăm responsabilitatea deciziilor şi actelor noastre, iar asta trebuie să înceapă – dacă mă întrebaţi pe mine – cât mai devreme. Şi asta e, cu adevărat, cheia tuturor lucrurilor.

Copiii trebuie să înveţe de mici să aibă responsabilităţi şi să fie responsabili. Nu, nu sunt niciodată prea mici. Cu cât mai mult se amână acest lucru, cu atât devine mai greu de învăţat. Copiii trebuie să înţeleagă, desigur, că puterea de a voi şi de a înfăptui se găseşte în ei, dar şi că ceea ce vor face va avea consecinţe, unele greu de suportat, dar în faţa cărora responsabilitatea trebuie asumată.

Şi sigur, lecţia asta se învaţă, mai întâi şi mai întâi, prin puterea exemplului. Poate de aceea este şi atât de greu de învăţat. Asumarea responsabilităţii nu este o fadă noţiune fără contur, ci un act. Concret, clar, evident. În fiecare zi. Iar mulţi dintre noi o evită, având impresia că – nu-i aşa? – copiii învaţă din ce le spui, că într-o zi vor creşte şi vor învăţa singuri ce e bine şi ce e rău, până atunci trebuie ocrotiţi. Şi acesta e un mare şi distructiv neadevăr.