Verbul a supraveghea implică pe de o parte ideea de grijă, de atenţie, iar pe de altă parte pe cea de control şi de autoritate. Aceste conotaţii se suprapun acţiunilor de observare, de pază, de veghe, urmărire, monitorizare. Rezultatul de atins pare să fie un efort de ocrotire, sau de eliminare a unor riscuri presupuse şi probabile, ori o încercare de obţinere a unui rezultat corect şi conform cu realitatea obiectivă. În această ultimă accepţie a termenului, examenele pe care le susţin candidaţii (de orice vârstă şi pentru orice ar aplica ei), au drept condiţie absolută şi incontestabilă necesitatea supravegherii. Facem parte dintr-o societate ai cărei membri nu se pot baza pe valori însuşite atât de profund încât să devină o a doua natură, şi se pare că oamenii nu pot face ceea ce e bine decât dacă sunt controlaţi şi obligaţi să o facă.

Am fost supraveghetor la unul dintre examenele naţionale organizate în învăţământul românesc, cel de titularizare, la care am avut o surpriză extrem de plăcută. Echipa pe care am asistat-o (colegi ai mei, de altfel) s-a comportat exemplar. Toţi şi-au văzut atenţi de lucru, cuminţi şi ascultători. Au lucrat concentraţi ore în şir, în vreme ce noi îi supravegheam cu atenţie, încercând să intuim când au nevoie de foi sau alte materiale, pentru ca pierderea de timp să fie minimă. La sfârşit, am respirat uşurată, cu un sentiment de mulţumire şi de mândrie, cu un „iată că se poate!” răsărit în suflet. Indiferent cu ce vor mai vui ziarele de data asta, eu am văzut la lucru oameni excepţionali.
Spun unii, permisiv şi eronat, că examenele de tipul acesta nu se compară cu celelalte, ale celor mici, că atunci când discutăm despre concursurile oamenilor maturi pretenţiile trebuie să crească şi ele. Oare aşa să fie? Pentru că eu nu pot să-mi explic un lucru: cum putem cere corectitudine şi onestitate de la oamenii mari, dacă le dăm voie copiilor să copieze sau îi ajutăm, cu bunăvoinţă, să trişeze? Nu sunt oare copiii cei care învaţă binele şi răul pentru când vor fi mari? Un bacalaureat luat pe nemeritate va învăţa pe cineva că postul pentru care va lupta mai târziu trebuie să fie măsura muncii lui? Mă îndoiesc. Răspunsul e unul singur: lumea noastră va fi mai bună atunci când ne vom învăţa copiii că eşecul este o posibilitate, că fiecare cădere e o lecţie necesară. Atunci când vom înţelege, cu adevărat, că pe oamenii de mâine îi creştem azi, de mici, şi nu se vor face mari, deştepţi şi corecţi de unii singuri.