Verbul a prețui s-a format, prin derivare cu sufixul -ui, din substantivul preț de la care îi vin, de altfel, toate sensurile. Înseamnă, în primul rând, „a stabili prețul unui bun (destinat vânzării), a-i determina valoarea în bani”, fiind sinonim, în această situație, cu a aprecia, a estima, a evalua, a prețălui. Pentru aceasta, este necesar „a examina calitativ și cantitativ”. Foarte interesant mi se pare antonimul (derivat), care este a disprețui, ce pare a fi primit ceva conotații suplimentare.

Pe de altă parte, verbul se referă la „a reprezenta o anumită valoare materială, a avea un preț”, moment în care devine echivalent al lui a cântări, a costa, a face, a valora. Având în vedere deopotrivă aceste două sensuri, în limbajul familiar se folosesc expresii de tipul a ști cât prețuiește (cineva sau ceva), cu sensul de „a aprecia la justa valoare, a nu-și face iluzii cu privire la cineva sau ceva”.

Evident, termenul are în vedere și altfel de valoare, cumulând și o altă semnificație – „a recunoaște importanța sau meritul cuiva sau a ceva, a lua în considerare, a pune mare preț pe ceva”, putând fi chiar echivalent al lui a gusta (un peisaj sau un spectacol, de pildă). Tot astfel, cu mai puțin accent pe elementul material, pecuniar, cineva sau ceva poate „avea valoare sau importanță datorită calităților sale, a se impune prin calități”.

Desigur, prețuirea se manifestă adesea – sau, de ce să nu spunem adevărul, ar trebuie să se manifeste – în comportamentul față de persoana respectivă, în atitudinea față de oameni, iar lexemul are, între semnificații și „a trata cu considerație (pentru anumite calități, merite)”, sinonim cu a stima. De asemenea, în ceea ce privește sentimentele, el înseamnă „a considera drept foarte important, prețios”.

Cred că cel mai important lucru pe care îl învățăm în viață – și pe care avem obligația să-l dăm mai departe – este deprinderea de a prețui. Mai orice. Și la timp. Pentru că, totodată, acesta mi se pare și unul dintre cele mai dificil de realizat: vrem doar să creștem mai repede când suntem copii, vrem să scăpăm cât mai curând de școală și de examenele ei, vrem să ni se facă mari mai repede copiii și – în general – vrem să fim mai repede în alt timp/loc decât cel în care ne găsim.

Încet-încet, înțelegem cum stau treburile… ne restabilim prioritățile, ne cântărim amintirile, ne îmbrățișăm mai cu drag prietenii, ne stimăm profesorii, chiar și pe noi ne privim altfel în oglindă, ne dedicăm mai mult timp și ne îngăduim mai multe mofturi. Unii au noroc și pricep la timp cum să pună prețul corect fiecărui lucru. Alții vor trăi mereu cu regretul celor pierdute fără de întoarcere… Sau, cine știu, poate niciodată nu e prea târziu.