Verbul a (se) diferenția vine din limba franceză – différencier – și are trei sensuri, stabilite în funcție de felul în care intră în relație cu ceilalți termeni din context sau de domeniul în care este folosit. Varianta tranzitivă se referă la „a stabili deosebirea dintre două sau mai multe ființe sau lucruri, a delimita caracterele lor specifice”.

O altă accepție, cea asociată dimensiunii reflexive a termenului, are în vedere „a se deosebi de altcineva sau de altceva; a se impune prin trăsături distincte, a se manifesta în mod deosebit”. Dintr-un alt punct de vedere privind lucrurile, termenul se utilizează în matematică și înseamnă „a calcula o diferențială, a stabili prin calcul diferențial; a calcula o diferență sau o derivată”.

Între sinonime, dicționarele menționează a (se) deosebi, a diferi, a (se) distinge, a se reliefa, iar dintre antonime, pe a (se) asemăna – iar acest fapt pare foarte interesant în sine: spunem în mai multe feluri că nu suntem la fel și numai într-un singur fel că avem și caracteristici similare. Sigur, faptul – în sine – e o simplă întâmplare… lingvistică, dar mi-a atras atenția.

Consider că e foarte important să înțelegem și să acceptăm faptul că ne diferențiem. Nu toți suntem la fel, nu toți gândim la fel, nu toți vrem aceleași lucruri, nu toți prețuim aceleași valori (știu, în principiu ne prefacem că le apreciem, dar știm cu toții că nu e așa). În funcție de acestea toate, facem alegeri diferite în viață, alergăm după alte și alte fantasme, construim mereu altfel de utopii.

Dintre toate aceste elemente care ne diferențiază de alții, însă, cred că avem – deopotrivă – dreptul și obligația de a le alege pe cele pe care ni le dorim și de a le respecta pe cele care ne-au fost dăruite sau lăsate moștenire. Cred că ele ne definesc și ne conferă cumva identitate și legitimitate. Ca un act/certificat de naștere. Prin urmare, trebuie să ni le asumăm pe cele proprii și să le acceptăm, implicit, pe ale celorlalți, căci tocmai prezența diferențelor este, de fapt, cea care ne aseamănă.