Verbul a datora are o poveste interesantă în dicționare. Este derivat din dator, putând avea și forma a datori, pe care o menționează și DOOM-ul actual. Interesant este faptul că noua normă face distincția între forma tranzitivă (a datora ceva) și forma reflexivă (a se datora cuiva), accepții pe care vechile dicționare le tratează nediferențiat.

Prin urmare, sensul de bază al verbului este „a avea de plătit cuiva o sumă de bani sau, prin extindere, un bun; a fi dator cuiva ceva”. Ori, fără a avea legătură cu aspectele pecuniare, dar implicând recunoștința – „a avea o datorie morală sau legală față de cineva; a fi obligat la ceva față de cineva”. Nuanța reflexivă se referă la „a avea drept cauză ori a fi urmarea”, dar ambele forme au dublete utilizabile: (se) datorește/(se)datorează și datorând/datorind.

Evident, sunt notabile diferențele dintre cele două valori ale verbului. Și totuși, esența rămâne aceeași: felul în care cineva sau ceva contribuie la realizarea unui scop sau a unei deveniri, fie din punct de vedere financiar, fie moral. Motiv pentru care apare nevoia de mulțumire, dar și obligația de a recompensa cumva pe cineva care a participat, de bunăvoie sau fără știrea sa, la îmbunătățirea situației.

Răsplata celui care ajută nu vine, de multe ori, din locul în care a fost făcut binele… Se întâmplă, desigur, să vedem acte de recunoștință din partea celor pe care i-am ajutat, ceea ce justifică investiția (materială sau morală) făcută. Cred însă că lucrurile sunt mai complexe de atât… Cred că mulțumirea și recompensa vin, de cele mai multe ori, din alt loc, căci întotdeauna binele se întoarce cumva, chiar dacă nu din direcția din care îl așteptăm și nu din partea celor cărora l-am făcut.