Verbul a deziluziona vine din franțuzescul désillusionner și este un tranzitiv ce se referă la „a pricinui cuiva o deziluzie, a face (pe cineva) să-și piardă speranțele, încrederea, iluziile; a înșela așteptările cuiva”. Sinonimele sunt destul de apropiate ca sens – a decepționa, a dezamăgi, dar există și un termen folosit în registrul familiar – a dezumfla.

Cuvântul pare a fi destul de rar folosit și, spre deosebire de a (se) iluziona, care are o nuanță reflexivă extrem de puternică, el are în vedere mai puțin felul în care ne dezamăgim pe noi înșine, cât modul în care reușesc să o facă alții. În unele variante ale DEX-ului, există însă menționată și această… privire din interior, să-i spunem: a se deziluziona înseamnă „a cădea în deziluzie, a ajunge în stare de deziluzie”.

Cred că verbul acesta reușește să sintetizeze una dintre cele mai importante lecții pe care ni le oferă viața. Există un moment (cei mai norocoși dintre noi îl trăiesc devreme) când ai impresia că nimic, niciodată și pentru nimic în lume n-o să iasă cum vrei tu. Că trebuie să te aștepți la rele, că trebuie să te mulțumești cu puținul pe care îl ai și că, în general, oamenii pe care îi lași să se apropie te vor dezamăgi.

Ceea ce nu e rău. Pentru că înveți să ai grijă de tine și de ale tale, pentru că începi să-ți „calibrezi” mai bine aspirațiile, să devii mai eficient. Înțelegi că trebuie să le dai voie prietenilor să greșească, iar dacă nu poți ierta ceea ce ți-au greșit, înveți să spui „la revedere” în mod civilizat. Înveți că, de fapt, nu-ți este nimeni dator cu nimic.

Fiecare trebuie să aibă grijă de sine, atâta tot. Prin urmare, toate au un rost și nimic nu e inutil dintre cele ce ți se întâmplă. Căci, dincolo de toate, tocmai deziluziile te ajută să-ți prețuiești inocența care, odată cu fiecare dezamăgire, riscă a se pierde. Fericiți cei care îndrăznesc a avea, totuși, încredere, riscând!