Verbul a programa este relativ nou – vine din franțuzescul programmer, iar lucrul care mi se pare surprinzător (tocmai pentru că e neologic) este faptul că are destul de multe sensuri. Se referă, mai întâi, la „a organiza o activitate potrivit unui program; a prevedea din timp, elaborând un program”, fiind, deci, sinonim cu a fixa sau a stabili un program, conform căruia urmează să se desfășoare o activitate, ori cu a cuprinde, a include (pe cineva ori ceva) într-un program.

Una dintre cele mai uzitate întrebuințări ale termenului se referă la „a planifica pe cineva la o anumită dată pentru rezolvarea unei probleme”, iar una dintre cele mai moderne are în vedere „a introduce un program într-un calculator în vederea rezolvarii unei probleme”. În ceea ce privește ultima accepțiune a termenului, astăzi, programarea a devenit chiar o ocupație de sine-stătătoare, constând în „a supune codificării pentru a introduce în mașina electronică de calcul” date și materiale. În afară de asta, există azi profesioniști care ne programează vacanțele, nunțile, petrecerile… şi, în general, orice altceva dorim. Ca să nu ne mai doară capul!

Presupun că programarea vine, la om, dintr-o necesitate, aceea de a prevedea, de a da structură, de a organiza eficient acțiuni și activități. Omul are nevoie, obiectiv vorbind (și generalizând, evident, pe baza unor constante, în ciuda diferențelor, uriașe uneori, dintre indivizi), de planuri – ca să poată să-și fixeze scopuri, să aibă ținte, fără de care traiul lui e lipsit de noimă.

Dar, în egală măsură, are nevoie și de planificări – ca să și le poată urmări eficient. Asta, probabil, şi pentru că timpul este, în mod evident, cea mai importantă resursă a sa. Senzația că oricum se duce, că oricum îl irosim, este o realitate de care încercăm să scăpăm. Programându-l!