Verbul a prelua nu are foarte multe sensuri – de fapt, două. Se formează prin compunere, de la verbul a lua, și, mai întâi de toate, se referă la „a lua în primire, a lua în grijă”. Un alt sens al cuvântului se explică prin „a lua asupra sa, pe seama sa”, echivalent al lui a-și asuma.

Termenul poate avea în vedere răspunderi, funcții, sarcini, idei, articole ori cuvântul sau greutatea, și, în funcție de context, mai poate stabili sinonimie cu a recepționa ori – într-o accepție mai veche – cu a câștiga, a dobândi, a obține.

Contextul în care m-am gândit la verbul acesta este, desigur, „celebrul” (mini)accident pe care l-am avut zilele trecute, care s-a soldat… c-o gleznă la gheață. Nu pentru că ar fi ceva ieșit din comun, ci pentru felul în care, după acest episod, m-am tot gândit la câteva lucruri, să le spunem… interesante. Căci (nu-i așa?) ce altceva poți să faci, când zaci câteva zile lat, pentru că mișcatul nu e treabă prea ușoară, așa că preferi să renunți la el și să intri într-un stadiu semi-vegetal.

Mai întâi și mai întâi, mi se pare absolut nedrept felul în care glezna stângă a preluat greutatea întregului corp aflat în cădere și, deși complet nevinovată, a fost cea care a suferit cel mai mult de pe urma neatenției surorii sale. De fapt, mă rog, neatenți au fost ochii, care umblau cu capul în nori și alergau după cai verzi… Așa cum se întâmplă de multe ori, nu cel care provoacă dezastrul are și cel mai mult de pierdut, nu cel vinovat este și cel care plătește.

De unde se vede că povestea aceea cu „capul face, capul trage” e o mare gogoriță – ar trebuie ca la fiecare căzătură (și nu, nu mă refer doar la cele fizice) să ne lovim în cap, pentru că toate pornesc de la ne-atenție, ne-gândire, ne-judecată. Dar ne împăcăm repede cu ideea că superbul nostru organism e un tot, o unitate, prin urmare, nu contează cine a greșit și cine a plătit, totul se adună la „centru”, se scade și se-mparte… totuna e. Important să nu iasă vreo tragedie.