Verbul a evoca este un neologism, venit din latină (evocare) pe filieră franceză (évoquer) și înseamnă „a aduce în conștiință, a readuce în memorie fapte, evenimente, împrejurări etc. trecute; a zugrăvi prin cuvinte imaginea unui lucru cunoscut, dar petrecut demult”. Termenul poate avea atât sens propriu, cât și sens figurat, iar sinonimele sunt numeroase: a aminti, a chema, a descrie, a reaminti, a rechema, a reconstitui, a redeștepta, a spune, a sugera, a trezi.

Descrierea se realizează, de obicei, diferit, în funcție de felul în care cel care evocă evenimentele le-a perceput, de punctul acestuia de vedere și de sensibilitatea sa. Cele mai reușite sunt, evident, ale celor care, dovedind măiestrie artistică, transformă simplele amintiri – pe care fiecare dintre noi le are – în pagini fascinante de memorii, lăsate posterității, scoțând în relief scene sau oameni, cunoscuți nemijlocit și readuși la viață prin forța cuvântului.

Termenul are încă un sens foarte vechi, mai rar utilizat astăzi, care se referă la „a chema cu farmece, a face să apară” prin vrăjitorie (sufletele morților, de pildă). Sensul are în vedere, cred, tot puterea creatoare a cuvântului, capacitatea acestuia de a materializa idei, de a le aduce în plan concret. Este interesantă această trăsătură a cuvintelor, care sunt, dintr-un anumit punct de vedere, mai durabile decât lucrurile – le putem distruge și transforma în pulbere pe acestea din urmă, dar vorbele, odată rostite, nu mai pot fi luate înapoi…

În „Zmeura de câmpie”, romanul lui Mircea Nedelciu, apare un bătrân care nu vrea, cu niciun chip, să povestească nimic despre experiența oribilă a războiului pe care îl trăise nemijlocit… Cei din jur cred că amintirile sunt prea dureroase, dar omul își explică refuzul într-un mod care mi-a dat mult de gândit și m-a făcut mai atentă la felul în care și eu îmi evoc experiențele trecute: „Eu dacă mă forțez să-ți povestesc dumitale cum a fost, abia așa oi uita tot ce-a fost. Pentru că pe urmă am să țin minte numai povestea aia de ți-am spus-o și nu-i totuna.”

Prima dată când am citit asta, m-am oprit la capătul frazei și mi-am dat seama că nu pot trece mai departe. M-am întors asupra ei și am recitit-o, iar și iar, până am înțeles ce mă neliniștise atât de mult… spaima că toate amintirile din viața mea de până acum sunt false… sunt distorsiuni prin punere în cuvinte… Și de atunci, mă tot întreb: oare cum o fi arătat viața mea de-adevăratelea? Și oare cât m-a îndepărtat de adevărul ei dragostea mea pentru cuvinte și pentru povești?