Verbul a grădinări este un derivat al substantivului grădinar, având, prin urmare, un sens extrem de ușor de anticipat – „a se ocupa de cultivarea unei grădini” (sau a mai multora). Este intranzitiv (adică nu acceptă complement direct – pe cine? ce?) și se folosește rar, se pare.

Unele dicționare insistă pe legătura foarte strânsă dintre meserie și cel care o practică – „a practica ocupația de grădinar; a fi grădinar”, altele au în vedere cele două coordonate ale acestei activități complexe – „a cultiva și a întreține o grădină”, insistând și asupra faptului că termenul are în vedere, mai ales, îngrijirea zarzavaturilor.

Este evident, prin urmare, că nu am cum să vă vorbesc, zise fiind toate acestea, de pasiunea mea pentru grădinărit… Poate cel mult să-l întreb pe tata despre ce e vorba și să vă spun. Dar, deși nu sunt grădinar în toată legea și deși – în mod clar – florile mele de apartament nu sunt zarzavaturi, cred că ele sunt o dovadă că în fiecare dintre noi zace îngropat un meșteșugar pe care viața modernă l-a oprit să se manifeste.

Pentru că florile mele sunt un succes răsunător. Nu e prea clară explicația însă. Sunt perioade destul de lungi în care nu găsesc timp să le ud… nu prea sunt prietenă cu fertilizatoarele, nu știu cum să le scap de purici și alți dăunători de plante, într-un cuvânt, sunt o rușine pentru neamul grădinăresc.

Dar ceva le place rău la mine. Se fac frumoase și vesele – cred că încolțește în ele amintirea junglelor – neatinse de mâna omului – din care li se trag strămoșii, mă iartă pentru uitare și nepăsare – cred că le e suficientă energia pe care o aduc cu mine în casa lor, nu par să-mi ducă lipsa atunci când lipsesc mai mult timp – sau nu sunt eu prea atentă la detalii.

Când se supără pe mine și se duc – se mai întâmplă și asta – le accept decizia fără remușcări și fără păreri de rău. Știu că am partea mea de vină pentru lipsurile lor, dar și eu, și ele suntem împăcate cu destinul nostru efemer. Ne bucurăm unele de altele și atât.