Verbul a merita este un neologism venit din limba franceză – mériter (din vechiul latinesc meritare), suficient de nuanțat în utilizare, care poate fi ambivalent: „a fi vrednic de răsplată sau de pedeapsă potrivit cu faptele sale (bune sau rele); a avea dreptul să primească o răsplată (bună sau rea)”. Sinonimele, în această situație (și nu numai) sunt a i se cuveni, a meritarisi, a-și atrage, a binemerita, a învrednici.

Cel de-al doilea sens are doar conotații pozitive, și se referă la „a avea o valoare suficientă ori calități pentru a justifica, a îndreptăți stima, prețuirea, interesul sau grija care i se acordă; a fi vrednic de ceva”. Tot astfel, unul dintre sensurile speciale are în vedere mărfurile și obiectele de schimb – „a justifica prețul cerut”, stabilind sinonimie cu a face, a valora.

Atunci când se folosește despre acțiuni și lucruri, verbul înseamnă „a face să fie necesar”, echivalent al lui a necesita, a cere, a reclama, a comporta. Dar este esențial de subliniat faptul că termenul nu are valoare reflexivă acceptată, prin urmare trebuie evitate (deși au devenit extrem de răspândite) formulări de tipul „nu se merită”.

Cred că unul dintre cele mai importante momente din viața unui om este acela în care descoperă că… merită! Așa, pur și simplu, el – ca persoană, ca om, ca individ. Merită! Să fie tratat mai bine, să primească mai mult, să fie iubit mai frumos.

Pentru că, odată cu asta, învață să nu se mai mulțumească deloc cu resturi, să se detașeze de cei care îi fac rău, să aibă răbdare și să se aștepte la mai bine, fără teama că niciodată nu va primi mai mult. Și oricâtă vreme s-ar lăsa așteptate lucrurile bune, cred că ține de un fel de igienă – personală, mentală, sufletească -, să se elimine mai întâi răul și să se curețe bine locul. Căci – nu-i așa? – poate nu merităm mai mult… dar nimeni nu ar trebui să accepte chiar atât de puțin.