Verbul a(-și) reaminti s-a format prin derivare cu sufixul re- și înseamnă „a(-și) aminti din nou, a rechema în minte”. Atunci când are nuanță tranzitivă, se referă la „a face pe cineva să-și aducă din nou aminte de ceva”, stabilind sinonimie cu verbe precum a evoca, a reîmprospăta, a rememora, dar și cu – de pildă – un arhaism ca a poftori.

Acum ceva vreme, Facebook a introdus o aplicație nouă, „On This Day”, care mi-a devenit repede foarte simpatică. Mă poartă înapoi în timp și îmi reamintește ce, cui, de unde și cum am spus lucruri anul trecut, acum doi ani și tot așa… Bucurii mărunte, evenimente pierdute, oameni plecați, melodii redescoperite, gânduri zburate. Nimicuri. Dar câtă viață și câtă vreme în ele!

Mi s-a părut întotdeauna că amintirea și re-amintirea nu înseamnă chiar același lucru. Interesant e că, spre deosebire de prima – care poate fi plăcută sau neplăcută – ce de-a doua n-are adjective. Presupun că nu e deloc greu să iei amintirea și s-o înmulțești, matematic, cu 2, 3 ori 4… ori infinit și să-ți dea tot atâta emoție ca la prima rememorare, o simplă recuperare întocmai.

Dar asta nu e totul și, din punctul meu de vedere, re-amintirea este, de cele mai multe ori, mai plăcută, mai fascinantă și mai încărcată de emoție decât amintirea. Pe de o parte, pentru că presupune o profundă distanțare, în spațiu, în timp, în afect. Mai mult decât atât, o asociez cu o etapă premergătoare (absolut obligatorie) de uitare. Intimă și neprefăcută.

Apoi, iarăși fără nicio cauză explicită, atașez procesului reamintirii surpriza, neașteptatul, accidentalul unei descoperiri aleatorii și inexplicabile. Și – cu necesitate – reamintirile sunt, pentru mine, frumoase și calde și lipsite de ranchiune, se nasc după împăcări cu sine și cu timpul. Seamănă, ca să fiu mai explicită, cu regăsirile dintre buni și vechi prieteni – tot mai prețioase, ca vinurile de demult, ori ca licorile zeilor. Pentru totdeauna lângă suflet și imposibil de pierdut. Doar re-descoperite din timp în timp, din întâmplare pură.