Verbul a (se) încâina se foloseşte foarte rar, de cele mai multe ori pentru oameni (deşi cred că l-am auzit folosit şi legat de vremea care se înrăutăţeşte). Are două semnificaţii de bază, însemnând pe de o parte „a deveni rău, câinos, a se umple de răutate”, situaţie când este sinonim cu a (se) încâinoşa, a (se) înrăi. Dintr-un alt punct de vedere privind lucrurile, cuvântul stabileşte o echivalenţă de sens cu a se încăpăţâna, a se îndărătnici. Pentru prima situaţie, dar şi pentru a doua (în anumite circumstanţe), se poate folosi antonimul a (se) înduioşa.

Ceea ce nu înţeleg prea bine este ce treabă au căţeii în toată povestea asta. Da, percep drept adevărată – cumva – nuanţa metaforică a termenului (că doar şi eu sunt om…), dar nu ştiu de ce, dintre toate animalele, tocmai câinele a dat naştere unei astfel de vocabule. Poate pentru că răutatea „celui mai bun prieten al omului” şochează disproporţionat… Oricare ar fi însă explicaţia, de fiecare dată când găsesc vorbe din astea, mă gândesc că tare mai suntem o rasă încrezută şi limitată… Din punctul nostru de vedere, a umaniza e întotdeauna pozitiv. Deşi sunt convinsă că toţi cunoaştem oameni mai răi decât câinii.