Verbul a refuza vine din franceză (refuser) şi îşi diferenţiază sensurile în funcţie de raportul dintre cel care refuză şi obiectul refuzului. Înseamnă, în primul rând, „a nu accepta, a nu primi ceva ce ţi se oferă, a nu consimţi să primeşti, a considera inacceptabil pentru sine”, fiind sinonim cu a respinge (ceva sau pe cineva).

Modificarea unghiului din care este privită acţiunea aduce cu sine schimbarea sensului – „a nu da ceva ce ţi se cere, a nu consimţi la ceva, a nu voi să faci ceva”. Iar construit cu dativul, verbul înseamnă „a priva de ceva”, având chiar valoare reflexivă (a-şi refuza), situaţie în care este sinonim cu a renunţa (la ceva).

Termenul are şi o accepţie mai rar folosită, despre care nu ştiam. Intranzitiv, se foloseşte în sfera maritimă, cu referire la vânt – „a se roti spre prora navei”. Dintre sinonimele sensurilor mai cunoscute, se mai pot enumera: (livresc) a denega, (învechit) a apăra, a lepăda, a tăgădui, (juridic) a recuza, a se eschiva, a fugi, a scăpa, a se sustrage. Dintre antonime, sunt menţionate a accepta, a admite, a aproba, a primi.

E foarte interesant faptul că, în viaţă, ajungem să refuzăm de toate: daruri, ocazii, invitaţii, cereri, ordine, favoruri, oferte, rugăminţi, opinii, candidaţi, prieteni, pretendenţi… lista este nesfârşită. Motivele refuzului sunt, uneori, întemeiate, dar nu întotdeauna avem curajul să refuzăm. O perioadă foarte lungă din viaţa mea, acesta mi s-a părut chiar cel mai greu lucru din lume: să spun „nu” atunci când simt că „nu” este ceea ce vreau.

Şi asta pentru a durat până mi-am lămurit pentru mine sentimentele, până mi-am format opinii ferme şi argumentate, până mi-am înţeles vulnerabilitatea şi nu am mai confundat-o cu slăbiciunea, până mi-am acceptat slăbiciunea şi nu am mai considerat că înseamnă eşec. Cred că aceasta a fost, cu adevărat câştigul maturităţii mele: libertatea de a spune deschis ceea ce cred şi simt, ca individ diferit de ceilalţi şi având alte convingeri. Libertatea lui „refuz!”.