Verbul a primi, dacă stăm bine şi analizăm, se asociază, la un nivel foarte profund, cu acceptul celui căruia i se acordă ceva. Nu poate să-ţi dea nimeni cu adevărat ceva, dacă nu eşti dispus să iei în posesie, să accepţi ceea ce ţi se oferă sau ţi se datorează. Îti poate fi atribuit un titlu, un rang, dar nu îl primeşti până nu îl accepţi; pentru că trebuie să fii, în acelaşi timp, obiectul spre care se îndreaptă o acţiune, dar şi cel care suferă efectele ei. Sensul acestui verb este aproape obligatoriu similar cu a admite, a include, a cuprinde, a îngloba în propria persoană ceea ce ţi se propune; trebuie să consimţi, să fii de acord. Şi sunt nenumărate cele pe care le poţi primi: o veste ori un ordin, o admonestare sau o reclamaţie, o slujbă sau o învoire, un drept ori un dar, permisiune sau ajutor, un colet ori un ban, un oaspete şi, cel mai frumos, felicitări. Se adaugă, pe parcursul unei vieţi, la toate ale noastre, în mod plăcut sau mai puţin, numai cu acceptul nostru; altfel, se duc şi ne lasă.

Există, însă, un timp al anului, aflat prin miracol sub semnul primirii. Chiar acum. De la Moş Nicolae si până la darul Anului Nou, viaţa ta e numai lumină si inimă deschisă spre nălucirea de zăpadă şi speranţă. Poţi să fii sceptic şi să-ţi trâmbiţezi orgolios înalta pricepere a lucrurilor, demonstrând aproape matematic cum toate frâmântările emoţionale ale muritorilor sunt datorate tradiţiei şi cutumei în care ne-am crescut! Dar – serios – la ce-ţi foloseşte? Când tot ceea ce trebuie să faci este să primeşti, să accepţi, să cuprinzi în tine lumea şi s-o laşi să nască, să crească.

Şi să nu te gândeşti niciodată că nu meriţi, pentru că nu contează; dacă primeşti, înseamnă că cineva consideră că meriţi, deasupra si împotriva puterilor tale de înţelegere. Şi, uneori, singurul lucru pe care îl poţi face este să te străduieşti. Deschide, acceptă, primeşte, căci altfel te vei alege cu dreptatea pe care atâta o preţuiesti: miracolul va trece pe lângă tine.