Verbul a (se) entuziasma se lămureşte prin „a fi sau a face pe cineva să fie cuprins de entuziasm”, explicaţie ce acoperă atât starea interioară, cât şi o posibilă sursă exterioară, dând nume acestui sentiment puternic, copleşitor şi molipsitor. Sinonimele sunt destul de variate şi au o gamă amplă de grade de intensitate, pare-se, întrucât se referă fie la sensul propriu – a (se) antrena, fie la cel figurat, făcând frumos trimitere la suflet – a (se) însufleţi, a (se) anima, a (se) pasiona, ori la emoţie – a (se) încălzi, a (se) aprinde, a (se) înflăcăra, a (se) învăpăia.

Mie îmi place entuziasmul celorlalţi. Mă fascinează felul în care, pentru fiecare dintre noi, există zone de combustie adevărată, fără prefăcătorie, cu inocenţa copilăriei absolute. Mă gândesc, de pildă, la recenta descoperire a celor de la NASA, a unei baby black hole foarte aproape de Terra. Tot pământeanul şi-a închipuit, iniţial, contacte de gradul I sau sfârşituri de lume, apoi a fluierat bosumflat a pagubă („Doar atât?”). Pe mine însă m-a cucerit entuziasmul astronomilor acelora, pentru care nimic din ce se petrece pe Pământ nu poate egala mirajul unei descoperiri ce n-are nimic a face cu nimicnicia omului…