Sensul cel mai cunoscut al verbului a fascina se referă la „a produce cuiva o impresie deosebită prin însuşiri (atrăgătoare) ieşite din comun” ori „a face să fie cuprins de uimire şi de admiraţie”. Rezultatul poate fi unul pozitiv, de încântare perfect justificată de calităţile celui admirat, sau unul negativ, de rupere a contactului cu realitatea pentru cel care suferă efectul fascinaţiei – „a pune stăpânire pe deplin, împiedicând să reacţioneze prompt sau să înţeleagă starea reală a lucrurilor”, „a subjuga pe cineva în aşa fel, încât să nu mai vadă lucrurile aşa cum sunt”.

Destul de numeroase, sinonimele se organizează şi ele pe axa pozitiv-negativ, cu grade diferite de intensitate: a captiva, a încânta, a delecta, a desfăta, mergând până la a seduce, a fermeca, a vrăji. Se pare că verbul poate fi folosit şi cu sensul de „a atrage pe cineva în mod irezistibil cu privirea”, sens pe care nu cred că l-am utilizat niciodată (în mintea merge mai curând „a atrage în mod irezistibil privirea cuiva”). Deci cuvântul acoperă şi intenţia de „a subjuga pe cineva cu privirea”, de a controla prin puterea ochilor, adică vrăjitorie curată: „te fascinez de nu te vezi”?

Mie mi se pare că mai toată cauza procesului zace în cel fascinat. Nimeni şi nimic nu ne poate capta atât de profund atenţia în afara sferei intereselor noastre. Altfel, n-am fi toţi uimiţi de aceiaşi oameni şi lucruri? Trebuie să fii neapărat… cum să spun? fascinabil. Precum copiii, de exemplu, cum se uită ei aşa, ieşind din lume, la nimic. Şi în fiecare zi la alt nimic, desigur. Asta e, dacă mă-ntrebaţi pe mine, fascinaţia veritabilă, dar odată cu vremea renunţăm la ea. Probabil pentru că o asociem cu un soi de vulnerabilitate inacceptabilă, ori pentru că, pur şi simplu, frumuseţea miraculosului devine din ce în ce mai greu de perceput.