Verbul a defăima înseamnă, în primul rând, „a vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a vătăma reputaţia cuiva”, fiind sinonim cu a bârfi, a blama, a calomnia, a cleveti, a denigra, a huli, a ponegri, a ponosi. Foarte rar, se foloseşte şi cu valoare reflexivă, stabilind echivalenţă de sens cu a (se) face de râs, a se compromite.

De asemenea rar utilizat şi învechit, termenul se poate referi la „a pune într-o situaţie de inferioritate, lezând demnitatea”, având în vedere sinonimie cu verbe precum a desconsidera, a dispreţui, a înjosi, a nesocoti, a subaprecia, a umili. Dintre antonime, se pot preciza a cinsti, a elogia, a glorifica, a preamări, a venera.

Mi se pare destul de simplu să vorbeşti pe cineva de rău. Oricât de paşnic ai fi, ţi se poate întâmpla, o dată la nu ştiu câtă vreme, să simţi nevoia să dai cu cineva de pământ. Lucrurile spuse – chiar cu răutate, fie! – pot fi însă adevăruri, certitudini pe care le-ai aflat despre alţii şi pe care, în condiţii fireşti, le-ai ţine pentru tine. Cred că nu e nimic neobişnuit aici, presupun că nimeni nu se vede pe sine vreun sfânt.

Până la defăimare, totuşi, calea îmi pare un pic mai lungă. Nu e suficient să vorbeşti de rău pe cineva ca să-i strici reputaţia. E nevoie de subiecte sensibile şi de un efort concertat, aş zice eu… sau de un concurs de împrejurări care să favorizeze răspândirea şi credibilizarea zvonurilor.

În plus, mi se pare că există, totuşi, o diferenţă subtilă de nuanţă între defăimare şi calomnie, aceasta din urmă presupunând obligatoriu susţinerea unor afirmaţii mincinoase şi tendenţioase, deci o intenţie părtinitoare de a distruge, nemeritat poate, numele cuiva. Oricum ar fi, cred că verbele astea fac parte dintre cele mai neplăcute vorbe pe care le avem. Şi cred că nu voi înţelege niciodată fascinaţia colectivă pentru mizeriile de felul acesta. Dar… asta e lumea, nu? Şi ca dânsa suntem noi, cum spune poetul.