Verbul a (se) ponegri are atât nuanţă tranzitivă, atunci când se referă la „a vorbi pe cineva de rău, a trata cu hule”, cât şi nuanţă reflexivă, atunci când acţiunea întreprinsă presupune şi reciprocitate, răspuns cu aceeaşi măsură. Termenul este alcătuit, prin derivare, din prefixul po- ataşat cuvântului negri, după model slav, într-un soi de compromis între sinonimele a po[nosi] şi a [în]negri, iar sonoritatea cuvântului mi se pare fascinantă.

Asociereile semantice cu răul sunt evidente, iar în registrul arhaic funcţiona chiar un adjectiv – ponegru/poneagră, care însemna „foarte negru” şi care avea, cu valoare substantivală, înţelesul de „femeie foarte rea”. Sinonimele sunt mai des folosite – a bârfi, a blama, a calomnia, a cleveti, a defăima, a denigra, a detracta, a huli, a ponosi. Antonimele sunt, de asemenea, destul de numeroase: a elogia, a glorifica, a lăuda, a proslăvi.

Întotdeauna m-a surprins felul în care pot să-mi placă, la nivel fonetic, termenii cărora le detest înţelesul. Fascinaţia mea pentru cuvinte izvorăşte doar parţial din bogăţia semnificaţiilor, căci are în vedere şi învelişul sonor frumos sunător din coadă. În mod evident, cele două aspecte sunt foarte strâns legate între ele, dar nu trebuie să se refere, cu necesitate, la aspecte pozitive ori la sentimente înălţătoare ca să mi se pară interesante.

Legat de ponegrire, de pildă, cunosc puţine lucruri atât de detestabile. Nu văd nici rostul şi nici interesul pentru care oamenii se dedau la astfel de lucruri. Şi am ajuns la această concluzie, nu pentru că sunt eu perfectă şi n-am făcut niciodată lucruri reprobabile, ci tocmai pentru că, odată comisă ponegrirea, am regretat-o şi m-am înfuriat pe mine pentru că mi-am lăsat nervii şi mânia să-mi dicteze vorbele.

Mi se pare destul de puţin relevant dacă persoana respectivă merită sau nu vorbele urâte şi grele. Mai important mi se pare să cel care le spune se dovedeşte meschin şi atent la lucruri de nimic, nemaipunând în discuţie faptul că se poate înşela… E adevărat că, uneori, noroiul şi ciuda strânse în suflet trebuie date afară, că oameni suntem şi putem greşi, că putem răbufni, când şi când, iar în aceste situaţii scuzele oneste mai pot rezolva rezolvă câte ceva după aceea.

Sunt unii, însă, pentru care ponegrirea celorlalţi face parte din fondul sufletesc şi din alimentaţia de bază, e un sport deloc extrem şi un refugiu cotidian, sunt unii pentru care clevetirile sunt necesare ca aerul şi compensează un vid din propria viaţă şi frustrări acumulate din toate timpurile trăite. Până la urmă, aşa cum spuneam, avem toţi urâţenie în suflet. Dar cred că e, în fond, vorba de o alegere, între încercarea de a o vindeca şi deliciul bolnav de a o scoate la lumină cu orice prilej.