Aşa cum l-am găsit prin dicţionare, verbul a cârcoti are două sensuri – în opinia mea, unul bun şi unul rău. Adică nu e nimic greşit în „a-ţi arăta nemulţumirea” atunci când lucrurile nu merg aşa cum consideri că ar trebui sau ţi-ar fi bine, dar nu cred că „ a se certa, a se sfădi mereu” este o soluţie pentru nimic. Dus până la extrem, termenul se poate referi la o atitudine constantă de manifestare a nemulţumirii, bombănind şi căutând motiv de ceartă, iar sinonimele cele mai des utilizate sunt a se certa, a se învrăjbi, a se supăra.

Verbul are ca origine substantivul cârcotă, sinonim cu neînţelegere, ceartă, gâlceavă, provenit din sârbescul krkotja „lipsă de mlădiere, inflexibilitate”, al cărui sens pare să-l fi moştenit într-o oarecare măsură. Acoperă însă o gamă mult mai amplă de manifestări – de la diferend, divergenţă, dezacord, discuţie, neînţelegere, până la animozitate, conflict, dezbinare, discordie, învrăjbire, sfadă, gâlceavă, vrajbă, zâzanie, dispută, litigiu. În ceea ce priveşte expresiile, a dat a intra/a se băga în cârcotă cu cineva.

Mă enervează cârcota (inclusiv a mea) când e aridă, răuvoitoare şi înţepenită-n vorbărie fără acţiune. Nu sunt de acord cu eliminarea ei pentru că, indiferent de toate conotaţiile negative, e un semn al nemulţumirii, iar dacă nemulţumirea există, semnele care o vădesc n-ar trebui să lipsească. Dar sfăditul prin mormăieli cu o instanţă pe care preferi – de fapt – să n-o deranjezi, ca să nu cumva să atragi atenţia asupra ta, mi se pare inutil. Dacă ai nemulţumiri, spune-le cu voce tare. E un semn de normalitate. E prima formă de acţiune, după care ar trebui să urmeze alte acţiuni, pentru ca situaţia să se remedieze. În afara acestui curs al lucrurilor, totul e dizarmonie sterilă.