Verbul a cobi se utilizează des în registrul familiar, însemnând „a prevesti ceva rău”. Termenul are amplă răspândire în sfera superstiţiilor, dar se poate referi şi la posibilitatea de „a stabili din timp prin deducţie sau prin inducţie”. În orice caz, folosirea lui sugerează capacitatea vorbitorului de a materializa – în fapte ori lucruri – gândurile, prin simpla lor rostire. „Nu mai cobi atâta!” se spune în popor, de parcă totul ar depinde de exprimarea sau de amuţirea temerilor pe care le avem. Sinonimele sunt a prevesti, a prezice, a meni, a face a (rău), a soroci (în unele regiuni).

Cred cu toată fiinţa mea în puterea cuvintelor şi, fără a fi neapărat superstiţioasă, consider cu adevărat că oamenilor ar trebui să le fie teamă de ceea ce aruncă prin lume, pentru că rareori mai pot lua înapoi ce au apucat a spune greşit. Pe de altă parte, răul poate fi şi mai mare dacă e ţinut înlăuntru, aşa că un exerciţiu de sinceritate se poate dovedi benefic uneori. Dar asta e deja altă discuţie… Ieri însă mi-a atras atenţia, dincolo de geam, o frumoasă imagine bacoviană: „Plâns de cobe pe la geamuri se opri, / Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat”… De fapt, nu e chiar iarnă, dar atât de puternic mi-a răsunat în fiinţă griul din aer, încât nu mi-am putut opri o tresărire. Gata, mi-am zis – mai respir la primăvară…