Verbul a respecta vine din limba franceză şi este folosit, în general, în situaţii care presupun „a avea, a simţi şi a manifesta respect faţă de cineva sau ceva, a trata cu respect”, stabilindu-se astfel sinonimie cu a aprecia, a cinsti, a stima, a onora, antonimul fiind a dispreţui. Verbul poate avea şi valoare reflexivă, însemnând „a-şi păstra demnitatea, a ţine la propria autoritate”.

Un alt sens al termenului se referă la „a nu se abate de la un contract, de la o lege, de la un angajament, de la un principiu etc.”, fiind echivalent cu a îndeplini, a onora, a ţine, a păzi. Atunci când are în vedere, de exemplu, recomandările şi prescripţiile medicului, înseamnă „a ţine seama de, a nu neglija, a acorda atenţia cuvenită”, foarte des folosindu-se sinonimul a urma. Una dintre expresiile cele mai frumoase este „a ţine (pe cineva) la respect”, adică a păstra distanţa, a nu permite cuiva o atitudine prea familiară.

Se spune deseori că respectul trebuie câştigat. Şi cred că nu este întotdeauna aşa, căci a impune respect presupune interacţiune şi cere timp. Obrăznicia e mult mai harnică, mai grăbită, mai nesupusă, mai la-ndemână. Da, respectul se poate pretinde (prin vârstă, profesie), dar nu are consistenţă, iar pentru a fi real şi adânc înrădăcinat este nevoie de timp, pe care nu mereu îl avem. Însă există situaţii în care respectul ar trebui să constituie o atitudine firească, dincolo de orice fel de îndoială.

Nu discut aici toate situaţiile posibile, ci numai despre una, pe care am întâlnit-o destul de des în ultima vreme: vizitarea altor ţări. Atitudinea ireverenţioasă faţă de oamenii care trăiesc diferit şi se îmbracă altfel decât noi este, din punctul meu de vedere, o dovadă de proastă-creştere. Indiferent cât de surprinzătoare ni s-ar părea anumite aspecte ale vieţii de dincolo de spaţiul familiar nouă, holbatul la oameni pe stradă sau comentatul cu voce tare îmi repugnă definitiv.

E ca şi cum te-ai duce în casa omului: e a lui, nu a ta, iar dacă nu-ţi place, nu te mai duci a doua oară. Sigur, poţi gândi orice (până la urmă, nu se pot anula definitiv prejudecăţile), dar autocontrolul, limitarea reacţiilor vizibile mi se pare că sunt lucrurile care fac diferenţa între un om civilizat şi unul limitat. În fond, probabil şi celălalt mă judecă pe mine. Şi sper să aibă bunul-simţ să nu mă dea afară din „casa” lui doar pentru că suntem diferiţi.