Verbul a desfide este dintre cele destul de rar folosite, care cer de obicei o situaţie extremă pentru justificarea utilizării. Înseamnă „a chema, a provoca pe cineva să dovedească ceva, ştiut fiind că nu va reuşi”, putând să reprezinte, într-o confruntare, şi o modalitate de „a spune cuiva că nu este crezut sau că este considerat incapabil”.

Termenul este folosit foarte des în sinonimie cu a înfrunta, cu a sfida şi cu a brava, însemnând „a înfrunta, a nesocoti o primejdie”, pierzându-şi ceva din conotaţiile sensului de bază. Ceea ce aseamănă cele două situaţii este însă atitudinea: implică provocare, sfidare, dispreţ, dar şi pericol.

Interesant, din punctul de vedere al paradigmei, este faptul că verbul nu se foloseşte la timpuri trecute, nu are forme pentru gerunziu şi participiu. Prin urmare, singurele lui utilizări presupun un timp prezent punctual, o actualitate de-o clipă, asemănătoare cu nebunia temporară, probabil, pe care pare uneori să o presupună în esenţa sa.

Pentru că, într-o accepţie extremă, verbul acesta presupune şi conştiinţa imposibilităţii (sau, cel puţin, a improbabilităţii) de a câştiga. Se poate folosi pentru a provoca pe cineva la duel sau pentru a risca totul la vreun joc de noroc ori de dragoste, pentru a înfrunta netemător şi dispreţuitor timpul sau moartea. Sigur, pe termen lung, nimeni nu scapă viu din asta, dar cât de admirabil ne este, uneori, orgoliul în faţa imposibilului!