Verbul a opune înseamnă, în primul rând, „a pune în fața cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un argument etc.”, în timp ce un al doilea sens se referă la „a pune față în față două sau mai multe ființe sau lucruri pentru a evidenția prin comparație contrastul dintre ele”. Evident, cuvântul poate fi folosit și cu valoarea sa reflexivă.

Verbul are și un sens specializat, folosit în matematică, însemnând „a fi așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) a fi așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri”. Verbul vine din latinescul opponere, pe filieră franceză – opposer (după modelul lui a pune).

Termenul are, în funcție de context, o serie de structuri echivalente, precum a se ciocni, a contrapune, a se contrazice, a se împotrivi, a (se) înfrunta, a pune față-n față, a pune piedici, a ține piept, a zădărnici. Acțiunea se realizează, concret, prin confruntare directă și presupune fie a rezista, fie a face uz de forță.

Din punctul meu de vedere, verbul acesta face parte dintr-o categorie aparte, ce cuprinde vorbele vitale ale ființei umane, la un loc cu a respira, a mânca, a dormi, a vorbi și a iubi. Opoziția, confruntarea, rezistența sunt, deopotrivă, condiții ale supraviețuirii și ale ascensiunii. Pasivitatea poate fi utilă pentru acumularea energiei, pentru studierea inamicului ori a problemei, dar pentru a merge înainte trebuie un efort contestatar al stării de fapt.

A se opune înseamnă, în ultimă instanță, a pune sub semnul întrebării valori fixe, stabilite și acceptate sau conforme cu „dogma”. Contestate și clătinate, acestea trebuie să se dovedească foarte puternice, pentru a rezista, sau dispuse a se da la o parte în fața noului. Oricum ar fi, opoziția este întotdeauna necesară pentru a menține echilibrul. Și pentru că, până la urmă, nimeni nu are nevoie de principii artificiale, debile, care nu-și dovedesc valoarea dincolo de orice tăgadă.