Verbul a (se) însura indică – numai din punctul de vedere al bărbaţilor – mariajul (se foloseşte, ca urmare, doar pentru bărbaţi) şi înseamnă „a (se) uni prin căsătorie (ori a face să se căsătorească) cu o persoană de sex femeiesc”, fiind echivalent cu a (se) căsători sau cu a (se) desholtei, putând fi folosit metaforic cu sensul de a (se) împreuna.

Verbul mai are, se pare, un sens, care se referă la „a repara încălţămintea, a pune căpute”, sinonim al lui a pingeli, a tălpui, a căputa, a încăputa. Evident, cele două accepţii pornesc din rădăcini etimologice diferite, acesta din urmă derivând, probabil, din latinescul *(in)solare, de la solum „talpă, sol, pământ” sau din sola „căpută”, cu prefixul în-.

Revenind la cel mai des folosit – cel referitor la însurătoare –, trebuie să subliniez faptul că interesul meu legat de aceste termen a început cu strania lui specializare exclusiv pentru bărbaţi. Cercetându-i acum originile, am descoperit că utilizarea lui pentru femei este, într-adevăr, etimologic imposibilă, oricare dintre cele două explicaţii posibile s-ar considera.

Cuvântul are provenienţă incertă, presupunându-se, pe de o parte, evoluţia din latinescul *(in)uxorare, format din uxor „soţie”, iar pe de altă parte, o derivare din substantivul soră, surată, după foarte vechiul obicei de a onora soţia cu acesta apelativ. Oricare ar fi ipoteza corectă, pare evident de ce doar bărbaţii se însoară, în ciuda faptului că substantivul însurăţei se referă, deopotrivă, la cei doi soţi.