Verbul a murdări desemnează una dintre acele acţiuni de care ne lovim în fiecare zi, în cele mai diverse feluri, oricât le-am dori evitate. Analizând articolul de dicţionar, mi s-a părut evident faptul că sensurile se împart în două categorii, determinate de cele două sensuri, propriu şi figurat, ale cuvântului. Concret, a murdări înseamnă „a face murdar, a umple de murdărie”. În acelaşi timp, verbul îşi lămureşte expresivitatea prin corespondenţa cu o multitudine de lexeme, care mai de care mai sugestiv şi mai colorat. Aşadar, dincolo de înţelesul lor neplăcut, trebuie să apreciez din punct de vedere lingvistic sonoritatea şi teribila lor plasticitate: a păta, a mânji, a jegoşi, a macula, a scârnăvi, a îngăla, a terfeli, a tăvăli, a derveli, a mozoli, a murui, a pricăji, a tămânji, a târnosi, a caciori, a feşteli, a mărdăgi, a mocicoli, a tocăni. Aspectul figurat acoperă tot ceea ce ţine de compromitere, degradare, înjosire, dezonorare şi profanare la nivel moral, personal, într-un fel atât de profund, încât mi se pare că reflexivul a se murdări ar trebui să ne ridice mari probleme de conştiinţă.

Însă, ca toate celelalte lucruri de pe lumea asta, lucrurile murdare ar trebui analizate din mai multe puncte de vedere. Astfel, poate să-ţi fie jenă să umbli cu o pată mare de cafea pe bluză, dar dacă eşti producător de detergenţi, „murdărirea este bună”. Sau poţi să fii dintre acele persoane care nu pot trăi fără două-trei duşuri pe zi, dar există oameni pe lumea asta care locuiesc în zone atât de aride, încât luxul apei de spălat iese complet din discuţie. Există români care spun că România este murdară şi locuită de oameni murdari, într-un sens şi în celălalt. (Chiar există români care spun lucrul ăsta; şi sunt mai mulţi decât credem.) Aparent, aceasta este una dintre soluţiile cele mai simple pentru a mă disocia artificial de semeni, de a mă minţi că nu sunt asemenea lor; şi poate nu sunt, însă lucrul acesta nu are relevanţă. Greşeala se face în momentul în care o ţară întreagă este judecată pornind de la exemple particulare: nu mă pot considera, ca român, asemănătoare în mod absolut celor care creează probleme în alte ţări, aşa cum nu mă pot privi cu mândrie exclusiv pentru că sunt conaţională a Nadiei Comăneci sau a lui Mircea Eliade. Sigur, există constante în fiinţele noastre de descendenţi ai dacilor şi ai romanilor, cu bune şi rele, însă fiecare dintre noi determină ceea ce este, iar eu, personal, nu sunt murdară. Cel puţin, mizeriile din viaţa mea nu derivă din faptul că sunt româncă. Poate au apărut din cauza unor alegeri greşite pe care le-am făcut ca om, sau poate din vina de a fi refuzat să gândesc drept, atunci când adevărul era evident. Însă toate acestea mă definesc pe mine ca om. Aş fi procedat altfel dacă aş fi fost de altă naţie? Mă îndoiesc. Constituie erorile mele argumente pentru „mizeria” României? Iarăşi mi se pare deplasat. Există un punct al discuţiei în care lucrurile trebuie bine împărţite, iar eu nu cred în generalizări care ne fac să pierdem din vedere realitatea, de a cărei justă apreciere depinde găsirea unor soluţii demne. Şi, dincolo de toate, „estetica urâtului” ne învaţă, în literatură, că arta se poate naşte şi din monstruos şi din discordant, iar viaţa ne învaţă că greşeala trebuie privită în ochi pentru a fi corectată.