Una dintre expresiile care marchează obligativitatea în limba engleză este must do. Dintre toate combinaţiile în care poate intra „must” trebuie să recunosc faptul că m-am oprit la aceasta deoarece îmi determină, cumva, existenţa. Şi mi-e agreabilă ideea lui. Nu-mi, place, de exemplu, „must have”, pentru că nu prea cred în lucruri pe care trebuie să le ai pentru că trebuie. Şi nici nu am desăvârşită încredere în puterea noastră de discernământ atunci când vine vorba despre ce credem noi că vrem sau ar trebui să avem. „Must do” mi se pare însă expresia unei legi mai presus de individualitatea noastră. Nu sunt deloc una dintre cele mai ascultătoare persoane şi, de-a lungul timpului, am avut destule probleme cu autoritatea. Însă există lucruri, pe care, în mod ciudat, le simt ca fiind necesare a fi de făcut.

Pentru mine, însă, expresia aceasta are mai mult dimensiune funcţională. Este, dacă vreţi, un echivalent al lui „am de făcut asta”, şi nu al lui „datoria mea este să”. Prin urmare, legea mai presus de individualitatea mea (despre care vorbeam mai sus) este, de fapt, obligativitatea de a împlini acele lucruri care îmi pot aduce liniştea, mulţumirea, un dram de fericire.

Aşadar, am de: corectat lucrări, redactat contracte, scris articole, vizitat prieteni, reparat maşina, terminat planificările, răscolit vreun anticariat, vizionat vreun film vechi, sunat la sor’mea, pregătit lecţiile, cumpărat o amandină, aşezat facturile în ordine, vorbit cu ai mei, făcut curăţenie, dormit, explicat lecţiile, zâmbit, văzut luna plină, făcut planuri de călătorie.

Must do everything that makes me happy.