Verbul a cauţiona este foarte rar folosit, încadrându-se în masa vocabularului şi făcând parte dintre neologismele venite, prin împrumut, din limba franceză – verbul cautionner. Are două sensuri consemnate de dicţionare, primul dintre acestea – cel propriu, denotativ – însemnând „a depune cauţiune” . Cel de-al doilea sens are valoare figurată, referindu-se la „a acorda sprijin, protecţie”.

De observat faptul că DOOM2 nu-l mai înregistrează, deşi era menţionat anterior, probabil pentru că nu s-a dovedit suficient de viguros. Este interesant că, deşi pare benign şi fără conotaţii negative, verbul este deseori folosit cu scopul de a sugera duplicitatea, complicitatea şi acoperirea, de către cel care cauţionează, a unor fapte reprobabile. Se pare, prin urmare, că a cauţiona a ajuns să nu presupună şi încredere, ci doar interese comune cu cel cauţionat, însă dicţionarele nu menţionează deloc acest aspect.

Zilele astea am evitat tot felul de discuţii în contradictoriu cu fel şi fel de oameni, unii chiar foarte apropiaţi. Nu mai consider de mult că am dreptul să apăr şi să promovez pe unul sau pe altul dintre candidaţii din politica românească. Dar înţeleg nevoia altora de a face asta, pentru că mi s-a părut şi mie important, odată – parcă în altă viaţă…

De atunci, am învăţat că nu e datoria mea să-l fac credibil alegătorilor pe vreun candidat. Dacă nu reuşeşte singur, să fie sănătos! Eu votez pentru mine, în funcţie de ce am înţeles eu. Ceilalţi să facă asemenea. Pentru că, deşi îmi asum deciziile, nu mai am niciun gând şi nicio dorinţă să mai cauţionez vreun politician, câte zile oi avea. 2004 a fost, probabil, una dintre cele mai importante lecţii din viaţa mea adultă.