Aşa cum probabil se ştie, lumea dicţionarelor este una extrem complexă, în care fiecare „individ” are un rol foarte bine determinat, rol în funcţie de care cititorii îşi aleg sursa cea mai potrivită pentru informaţia pe care vor s-o capete. Mai simplu spus: există dicţionare pentru toate domeniile, iar în momentul în care vrei să afli semnificaţia exactă a termenului, în domeniul în care se aplică, e bine să consulţi un dicţionar de specialitate; există dicţionare care te plimbă, folosind traducerea, dintr-un idiom într-altul, şi chiar prin mai multe; dacă te interesează exclusiv fenomenul sinonimiei, sau al antonimiei, există dicţionare care acoperă complex aceste laturi ale vocabularului; dacă vrei să ştii cum anume a apărut un cuvânt în limbă, cauţi un dicţionar etimologic şi problema e rezolvată ş.a.m.d.

Situaţia întâlnită cel mai des pare să fie căutarea explicaţiei unui cuvânt, moment în care deschizi DEX-ul. Tot de aici, vei afla variantele în care circulă acesta, pentru că scopul în sine al acestui tip de dicţionar este să constate existenţa în limbă a unor termeni. Dacă, însă, vrei să afli care dintre aceste variante este corectă din punctul de vedere al normelor în vigoare, atenţia trebuie să se îndrepte exclusiv spre „ultimul stindard” al corectitudinii academice: „Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic” (DOOM). Relativ recent (ţinând cont de faptul că lucrurile se schimbă, în mod oficial, o dată la aproximativ jumătate de secol), a apărut o ediţie nouă a acestei lucrări, care a stârnit controverse, dar care este, fie că ne place, fie că nu, norma limbii române. De aceea, o cunoaştere aprofundată este importantă pentru oricine ţine la scrierea corectă.

O precizare: pentru cei care nu cunosc felul în care se produc aceste schimbări la nivelul vocabularului unei limbi, trebuie menţionat un lucru extrem de important. Norma lingvistică se naşte, paradoxal, din greşeală. Dacă un termen este suficient de des utilizat în mod eronat, de foarte mulţi oameni (care nu cunosc termenul corect), iar lucrul acesta se întâmplă pe o perioadă lungă de timp, e foarte probabil ca termenul greşit să câştige. Sigur, pe unii dintre noi lucrul acesta poate să ne revolte; se pot arunca şi ironii (de tipul: „uite, dom’le, tot agramaţii câştigă!”), însă realitatea rămâne următoarea: indiferent de voinţa sau ştiinţa noastră, graiul unui popor este un organism viu, care evoluează, iar dicţionarele şi regulile au un simplu rol constatator, uneori. Ceea ce nu e în totalitate o catastrofă; logic privind lucrurile, poate am fi vorbit şi azi latină, dacă norma nu era îndepărtată în mod firesc de vorbire.