Verbul a târâi are foarte puţine explicaţii de dicţionar, iar cele mai multe dintre acestea trimit la mult mai discutatul a târî. De fapt, chiar curiozitatea legată de asemănările şi diferenţele dintre ele (mă gândeam că, de exemplu, îl folosesc eu greşit pe unul sau pe celălalt) m-a determinat să caut informaţii lămuritoare. Ca să fie clar de la început, precizez că DOOM2 le include pe amândouă, iar din punct de vedere al paradigmei sunt diferite, ceea ce le dă amândurora drept de existenţă, în ciuda unei suspecte identităţi semantice, bazate poate pe asemănarea izbitoare din punct de vedere fonetic. Cele mai multe dicţionare rezolvă rapid problema, trimiţându-ne de la unul la altul, motiv pentru care pare dificil de hotărât „oul sau găina” în acest caz.

Presupun că mai întâi a fost a târî (pe care dicţionarele etimologice îl lămuresc cumva din slavă), după care, printr-o analogie cu pârâi, mârâi, hârâi – verbe din interjecţii (presupun doar), a apărut şi a târâi… N-am să mă ocup azi de semnificaţiile termenului în sine, ci o să vă spun de ce m-am oprit asupra celui de-al doilea: m-a fermecat compusul târâie-brâu (mi se pare greşit trecut de unele dicţionare la a târî, căci atunci ar fi trebuit să fie târăşte-brâu). Iniţial se referea la vreun „zdrenţăros, golan”, pentru ca, în timp, să devină sinonim cu „pierde-vară”, deci „om ce-şi pierde vremea degeaba, fără a face nimic”. Mă fascinează felul în care găsim nume pentru metehne… Cu ironie, dar şi cu inventivitate, cu râs şi un soi de îngăduinţă tandră, de parcă ne-ar fi tare drag de ele…