Verbul a (se) dezice este monosemantic, adică are un singur sens în limba română, ceea ce nu înseamnă că nu poate avea mai multe sinonime. Mi s-a părut chiar foarte bogat din acest punct de vedere, aşa încât valoarea sa tranzitivă este lămurită complet prin termeni echivalenţi, fără nicio altă explicaţie: a contrazice, a dezminţi, a nega, a retracta, a retrage, a tăgădui. Explicaţia „a pune la îndoială”, cea care apare în unele dicţionare, nu mi se pare exactă.

Pentru forma reflexivă, dicţionarele sunt mai darnice – „a nu mai recunoaşte un lucru spus, a-şi retrage cuvântul” (a se dezminţi). Cele mai interesante forme mi s-au părut a fi cele la imperativ: afirmativul Dezi! şi negativul Nu (te) dezice!, după aceeaşi regulă ca şi în cazul lui a zice. Se conjugă la fel, folosind modelul lui în construirea paradigmei, dar nu este un derivat al acestuia, ci vine din franţuzescul dedire, aşa cum se întâmplă şi cu cele asemănătoare cu a veni.

Îmi plac în mod cu totul şi cu totul particular vorbele monosemantice… Nu ştiu de ce, le asociez cu stabilitatea, cu fermitatea, cu frumuseţea punctului fix şi a verticalităţii. Paradoxal, a dezice dă însă formă sonoră tocmai răzgândirii, reuşind, cumva, să sintetizeze elemente contrare – cel puţin în universul percepţiilor mele personale asupra cuvintelor. Sugerează, într-un fel unic, absolutul schimbării şi imposibilitatea evitării ei. Monosemantic.